Cat de ciudata e viata asta. Stiti, unori am impresia ca totul este intamplator, ca nu exista nimic de genul soarta sau destin, ca anumite lucruri se intampla asa, pur si simplu, fara vreun rol anume. Alteori, dimpotriva, am impresia ca totul face parte dintr-un plan (de cele mai multe ori cam idiot as putea spune) suprem in care toti avem un rol predestinat si toate actiunile noastre sunt coordonate de scenariul impus inca de la nastere. Inca nu am ajuns la una din cele doua concluzii si sa raman la ea. Ma rog, am aflat ca viata poate intr-adevar sa fie plina de surprize si exact cand nu te astepti sa se intampla ceva, chiar in acel moment se intampla. De fapt cred ca asta este cel mai mare defect al vietii. Ca totul vine atunci cand nu te astepti. Si lucrurile bune si cele rele- unii ar putea spune ca mai ales lucrurile rele, dar nu sunt totusi de-acord cu asta; e drept ca lucrurile rele te fac sa suferi foarte mult, dar pana la urma daca ti s-a ivit o chestie minunata in viata si tu n-ai stiut sau n-ai putut s-o folosesti, lururile sunt uneori chiar mai rele decat daca ar fi fost o porcarie de la inceput. Dar asa e viata. Frumoasa, rea, nu stiu sigur cat sta in privinta noastra sa decidem. Uneori este atat de ciudata incat nu-ti dai seama de ce naiba ti se intampla numai tie toate porcariile din lumea asta. Asa eram eu candva in tren, dupa doua zile la care nici prin gand nu mi-ar fi trecut sa visez. Credeam ca totul este nu ok sau bine, ci extraordinar. Avusesem parte de ceea ce credeam ca nu se va intampla niciodata si credeam mai mult ca oricand ca absolut orice (si mai ales ceea ce voiam eu) se poate intampla. Credeam de asemenea ca nimic nu ar putea sa-mi strice ziua perfecta pe care (intamplator sau nu) o avusesem. Totul imi mersese bine. Eram deci in tren si din cand in cand ma simteam zambind ceva mai idiot. Mi se intampla destul de des totusi chestia asta. Si cand sunt in metrou, imi aduc aminte de tot felul de chestii si zambesc. Uneori imi vine sa rad in hohote. Da, stiu, unii spun ca asta este o dovada de prostie-vorba aia “prostul rade de ce-si aduce aminte”, dar am ajuns la concluzia ca uneori mai bine sa fii prost decat morocanos. Asadar, zambeam si ma gandeam la cat de perfecta fusese ziua aia. Afara treceam pe langa tot felul de cocioabe, mai degraba un fel de ateliere din tabla, scorojite. Ne apropiam de casa si deja ma incerca un sentiment de nerabdare. Nu suport sa merg prea mult cu masina sau cu trenul. De fapt nu prea suport sa stau intr-un singur loc tintuita mult timp. Intotdeauna au fost un chin pentru mine drumurile lungi. Si pentru mine si pentru cei cu care calatoream, pentru care ajunsesem un fel de Donkey din Shrek, ceva de genul “are we there yet”. Dar ziua asta, spre deosebire de altele, era cum am mai spus deosebita.
Afara totul era din ce in ce mai familiar. Imi parea bine ca ajung acasa. Simteam deja amorteala specifica orasului natal, amorteala care imi crea intotdeauna o stare de confort acut. Copacii tot treceau unul cate unul. Si eu ma simteam din ce in ce mai bine si chiar credeam ca, in ciuda a micilor rahaturi care mi s-au intamplat in viata, daca ultimele doua zile au fost posibile, totul poate fi posibil. Inclusiv sa-mi fac ordina in viata si sa inchei capitolele inca neterminate.
Trenul se opri. In sfarsit, eram acasa. Si fericita.
