Buna ziua, ma numesc Iulia si sunt barfitoare!

Ati observat vreodata cat de repede circula o barfa? Se spune ca gandul circula cel mai repede. Nimic mai neadevarat. Barfa este cel mai rapid "vehicul" de pe pamant. Stiu ca am vazut mai demult un film care se numea chiar asa "Barfa". Interesant filmul. Dar ceea ce mi-a placut cel mai mult la el a fost felul in care observau aia imprastierea unei barfe printr-un campus. Povestea auxiliara, cu fata violata si alte alea, chiar nu prea m-a pasionat, dar partea cu urmaritul traseului unei barfe mi s-a parut super tare. Acum vreo 2 sapt discutam cu frati-miu despre chestia asta si cum eu tocmai aflasem intamplator o barfa tare, el se gandea cum ar fi sa facem si noi acelasi lucru. N-am facut asta, dar astazi am auzit o varianta inflorita si total distorsionata a ceea ce vb noi cu vreo doua sapt in urma. Poate ca ar fi fost interesant sa vedem etapele prin care a trecut mica povestioara (pe care, evident, eu am inceput sa o imprastii prin oras si, credeti-ma ca nu a fost foarte greu: tre' doar sa gasesti persoana cea mai potrivita sa faca mai departe ceea ce ai facut si tu la randul tau; da, am o gura mare, dar nu sunt totusi o javra, adica nu as spune niciodata ceva care ar putea sa raneasca un om; ideea e ca unele chestii sunt foarte amuzante- de genul cine s-a impiedicat si a picat in nu stiu ce groapa- incat si daca ar fi vb despre tine tot ai vrea sa le impartasesti) si cum de ajuns total pe dos fata de ceea ce era la inceput.
Multi vor crede insa ca barfele sunt poate un lucru ingrozitor de josnic. Poate au dreptate, dar pana la urma toata lumea barfeste, involuntar sau nu. Iar baietii care cred ca ei "discuta", ar trebui sa inteleaga ca ceea ce discuta ei depre alte persoane si diversele intamplari din viata lor se numeste tot barfa.
Asa ca pana la urma, nu ma simt chiar atat de vinovata cand transmit la randul meu o anumita "stire". Pt ca "stirea' respectiva, tot ar fi transmisa. De mine sau de vreo alta persoana. Asa ca de ce sa stau eu sa-mi musc limba si sa ma abtin?

Baieti buni

Bai, asta-seara a fost marea premiera pe Pro Tv-primul episod din mult asteptatul "Baieti buni". Ei, tre sa recunosc ca de data asta, astia de la Media Pro au nimerit-o. Evident, nu putem spune ca este o adevarata capodopera, dar, personal, mie mi-a placut si cu siguranta o sa ma mai uit si altadata. Dintre toti actorii, cel mai misto joaca Stefan Banica Junior si, bineinteles, Florin Calinescu, caruia rolul i se potriveste de milioane. Ah, si cum am putut sa-l uit pe Dragos Bucur. De partea cealalta, Cabral insa nu prea m-a impresionat. E un pic cam static si nu cred ca rolul politistului "smooth" i se prea potriveste. Ei, dar pe ansamblul, filmul e chiar misto si merita vazut.

French Connection United Kingdom

Omul modern. Trecand peste toate aberatiile care sunt scrise prin carti de orice gen ( le numesc eu aberatii, pt ca ele sunt cum nu se poate mai adevarate,ba mai mult, verificate prin indelungi cercetari si experimente costisitoare), este cu adevarat o enigma.De ce acum, mai mult ca oricand, avem atat de multe probleme in a ne intelege pe noi in primul rand, pt ca pana la urma, daca reusim sa ne cunoastem macar 1/10 cu adevarat, totul ar fi ok. Si, de fapt, nu e vorba nici de cunoastere, e mai degraba vorba de acceptare a ceea ce suntem.Da, pt ca eu nu stiu nici o persoana care sa fie multumita. Nici macar una. Si poate ca eu, mai mult ca oricine (sau poate ca nu, ca, deh, am voie sa fiu subiectiva si, de ce nu, egoista in ceea ce ma priveste) altcineva, sunt extraordinar de nemultumita. Dar in acelasi timp, exista si o anumita impacare, mai degraba resemnare, care nu stiu cum sa ma explic, dar nu ma indeamna sa incerc sa schimb nimic la viata mea.Ba dimpotriva , devin pe zi ce trece din ce in ce mai "pensionara" ("pensionar" este omul care se babeste de la o varsta frageda, care, desi nu se plictiseste de nimic anume, e mai tot timpul plictisit si care nu mai vede nimic super-extraordinar la viata; unii (daca va citi cineva vreodata asta) veti gandi ca de fapt nu exista nimic super-extraordinar la viata, dar, take a good look around, si veti vedea ca exista; iar daca nu vedeti, too bad, ati ajuns deja pensionari)
In liceu mai aveam sperante.De fapt, nu erau sperante, erau mai degraba vise. Wow, si acum cand mi le amintesc, ma incanta. Pe vremea aia credeam ca totul e posibil. De fapt nici nu stiu cum am ajuns sa afirm ca viitorul nu-mi rezerva nimic extraordinar(da, stiu am o problema cu cliseele verbale) si ca mutatul la Bucuresti nu va aduce nimic nou din punct de vedere personal. Poate ca undeva de-a lungul celor 4 ani de liceu, am avut parte de o dezamagire sau mai multe, care au actionat inconstient asupra mea si m-au facut sa devin o persoana nu pesimista sau realista, ci total lipsita de sperante.Si asta cred ca este cel mai nasol lucru care mi se putea intampla vreodata. Sa nu mai astept nimic de la viitor. Dar cred ca totusi exagerez. Stiti, imi place uneori sa cred despre mine ca sunt o persoana atat de diferita si de speciala de cei din jurul meu, incat de multe ori am impresia ca sunt o imensa gaura neagra (in care intra toate porcariile din lumea asta) numai ca sa fiu diferita prin ceva de cei din jur. Si cum epoca heroine chic mai are inca influente si prin negativism zilele astea poti sa te remarci cel mai usor, oare de ce sa nu le adopt si eu? Dar adevarul este ca, desi sunt oarecum pesimista (cu toate ca mai sus am afirmat altceva) in majoritatea timpului nu-mi pierd totusi speranta. Evident, nu cred ca totul se va rezolva in 5 minute si voi fi cea mai fericita persoana din lume, dar cred ca sunt momente proaste in viata, dar dupa, tre' sa vina si o chestie frumoasa, ca un fel de recompensa, pt care merita sa treci prin rahat. Si de multe ori, rahatul asta chiar te ajuta, pt ca , intr-un fel sau altul, te mobilizeaza (vai ce urasc cuvantul asta-parca e dintr-o reclama sau slogan stupid-BLEAH) si te scapa chiar de el. Ironic,nu?
Ma rog ideea e ca, trecand peste toate problemele noastre(care, evident sunt mai mari decat ale celorlalti, tocmai pt ca sunt ale noastre), putem fi totusi fericiti. Chiar daca totul in jur se prabuseste (iar folosesc stereotipuri), intotdeauna putem gasi o scapare.Sau macar speram intr-o scapare.
In liceu, m-am indragostit de un tip. Era OK,zic eu. Arata bine, era destul de inaccesibil (stiti, in privinta dragostei, eu sunt un pic mai masochista: cu cat tipul e mai inaccesibil sau cu cat este mai probabil ca el sa ma considere o tata proasta, cu atata ma indragostesc mai tare), ce mai, baiatul perfect.PAREA si inteligent. Si am tot dus-o aproape 4 ani de zile cu fazele penibile care (ziceam eu), mi-au distrus demnitatea. Acum nu mai am nici o treaba cu el. Imi dau seama ca nimeni nu ma crede cand spun asta(poate pt ca ar fi a 100-a oara cand o spun), dar pt prima oara, chiar nu mai e asa important sa-i conving pe cei din jur de ceea ce simt, de fapt, de ceea ce nu simt.Faptul ca ei ma cred sau nu, nu schimba cu nimic situatia.
Tre' sa recunosc ca am fost dezamagita de ceea ce s-a intamplat, sau, ma rog, ce nu s-a intamplat, pt ca imi creasem o groaza de scenarii despre noi doi si, evident, nu s-a intamplat nimic.Dar asta nu e important.De ce sriu eu asta, va veti intreba. Pt ca am o problema. Imi fac prea multe planuri si atunci cand nu se intampla, ba mai mult, atunci cand ar putea sa se intample, sunt in dubiu. Ce sa fac? M-am obisnuit sa traiesc intr-o colivie, departe de ceea ce ar putea sa ma raneasca (pt ca “iubirea mea” neimplinita nu m-a ranit atat de tare; a fost, cum spuneam o dovada de masochism, deci, implicit si de placere ciudata) si nu stiu daca as rezista unei relatii adevarate.Mi-e groaza de gandul ca unuia ar putea sa-i placa atat de mult de mine incat sa si vrea mai mult de la mine (si aici,dragii mei,chiar nu ma refeream la sex). Si asa ma cufund zilnic intr-o existenta in care nu las nimic extraordinar sa se intample( pt ca mi-e frica), dar in care visez mereu numai la lucruri extraodinare (pt ca in minte mea sunt in siguranta, nimeni-in afara de mine, bineinteles-nu ma poate rani).Asta inseamna totodata ca sunt poate cea mai lasa persoana din lumea asta, pt ca nu am curajul sa traiesc. Poate. Dar, in acelasi timp, nici nu stiu daca realitatea e chiar atat de misto ca cea din mintea mea. Si poate ca pana la urma, as fi totusi dezamagita. De fapt, chiar am fost dezamagita. Nu stiu daca veti putea intelege ridicolul si absurditatea situatiei cu tipu’ din liceu. Pt ca oricat era el de inaccesibil, cineva mi l-a facut accesibil. Dar nu de tot. De fapt,mi s-a spus ceea ce voiam sa aud, dar in acelasi timp nu voiam sa aflu: ca lui ii place de mine.De ce aceasta atitudine a mea? Pt ca stiam ca , indiferent de pozitia lui, viata mea nu putea sa intre pe un curs normal. Cateodata in viata, am o chestie, unii o numesc intuitie (poate pt ca asa se numeste?), imi dau seama ca in viata mea, lucrurile merg pe un fagas dominat de absurditate. Sau masochism. Din partea mea, din partea lui, nu mai conta. Si asa am ajuns eu dezamagita, si mi-am refulat dezamagirea si am inceput sa visez cu ochii deschisi la lucruri si la oameni care nu au nici o legatura cu mine sau cu viata mea. Asta nu inseamna ca mai sunt dezamagita. Acum nu mai am de ce sa fiu, pt ca nu mai las sa existe nici o sansa sa fiu.
Ok, stiu, e cea mai mare prostie aceasta atutudine a mea, dar deocamdata, nu am intalnit inca (poate pt ca nu am vrut) acea persoana care sa ma scoata din letargia asta existentiala si sa ajung si eu la viata reala. Care, desi, ma amagesc eu ca nu e misto, macar e reala. Nu-mi dau seama acum daca, in afara de reactiile fizice (nu va ganditi la prea multe prostii) pe care le am cand intra unul sau altul in aceeasi incapere cu mine, mai am si vreo reactie sufleteasca. Si chiar nu cred ca mai am. Deci e clar, tre’ sa fac ceva cu mine, ca prea m-am izolat atat de mult incat nu mai simt nimic. Decat placerea de a ma face sa sufar.
Nu stiu daca ati citi “Antichrista” de Amelie Nothomb. Super carte! Ei bine, nu stiu de ce, dar cartea aia mi-a ramas in minte de cand am citit-o. Doua carti am iubit cu adevarat. Asta si “Patul lui Procust”. Ultima pentru ca explica intr-un fel absurditatea tipului din liceu, si prima pt ca ma regaseam in ea. Nu total, e adevarat, dar mare parte din fata sunt si eu. E drept, eu am prieteni, am parinti normali (nu idioti ca ai lui Blanche), dar ceva din singuratatea ei e si a mea. Desi urasc sa fiu singura. Poate pt ca atunci imi dau seama in ce rahat am ajuns. Si urasc sa ma “iluminez”.
Mi s-a spus ca sunt normala. Evident, stiam. Sunt o persoana cat se poate de normala, care insa are un pic deficiente in acomodarea cu persoanele straine. Deficiente care nu sunt chiar atat de grave pe cat cred eu.
Normalitatea insa nu stiu daca si-o doreste cineva. Toti vrem sa fim altfel decat cei din jur, indiferent ce intelegem prin altfel.
Mi s-a mai spus ca nu sunt in stare sa port o conversatie normala cu un baiat. Rectific. Pot sa am o conversatie normala cu un baiat atata timp cat acel baiat nu ma atrage. In momentul in care a aparut o urma de atractie, apare si penibilitatea, pt ca evident trebuie sa-l fac pe respectivul cat mai inaccesibil.
Ma rog, trece si perioada de rahat. Se zice ca toate lucrurile la timpul lor. Dar ce se intampla daca timpul le-acam trecut? Pai, la prima vedere situatia ar fi cam tragica. La prima vedere doar, pentru ca nu vad prea multe “sinucideri” in jurul meu din cauza lipsei. Pe de alta parte insa, nu prea vad la cei din jurul meu nici foarte multa lipsa (nu neaparat de sex). Ma rog, voi ignora ultima propozitie. Cred ca nu toata lumea are “timpul lor” in acelasi timp. Unii sunt mai precoce, altii, dimpotriva, “uita” ca mai trebuie sa faca si altceva in afara de mancat, dormit etc. ”Uita” e un fel de a spune. Poate ca inca nu sunt pregatiti pt ceea ce le rezerva viata. Nu e neaparat un lucru rau, pentru ca sunt sigura ca, desi fac parte din cei intarziati ( nu mintal), o sa am parte candva de ceva frumos. Sau macar sper asta (si uite asa am ajuns sa ma contrazic-parca mai devreme ziceam ca nu mai am sperante?) si cred (sau am nevoie sa cred asta) ca intr-o zi ala care ma va face sa tremur, va tremura si el din cauza mea. Indiferent cat de tarziu va fi asta. Si poate ca de data asta nu voi mai fi masochista.

Sinaia primavara

Nu stiu daca ati fost vreodata la Sinaia,la ski, primavara.E cea mai misto perioada a anului pt ski.E adevarat ca zapada nu e chiar cea din iarna (poate un pic cam moale), dar pe bune ca merita sa inchei sezonul cu o zi la Sinaia. Evident, scriu asta pentru ca am fost si eu astazi pe acolo si era exact vremea care imi place mie pt ski. Intamplator insa, astazi nu am schiat(tre sa recunosc ca eu nu prea am vreo pasiune pentru nici un sport si daca nu am chef sa ma misc si vreau neaparat sa stau degeaba, nici macar vremea perfecta nu ma poate face sa-mi schimb hotararea). Am coborat insa pe jos de la 2000 la 1400 si m-am distrat super bine. Zapada era imensa, mi-a intrat in bocanci, eram fleasca, dar chiar nu-mi era deloc frig. Oricum dupa ce am alunecat si am mai picat si intr-o baltoaca(de 2x-pentru ca eu sunt foarte indemanatica si imediat dupa ce m-a recuperat tata de pe jos, am mai alunecat o data;partea si mai frumoasa e ca nu eram pe zapada, ci pe pamant, care, din pacate pentru mine, era imbibat cu apa)deja nu mai simteam care parte acorpului meu nu facuse inca cunostiinta cu apa. Dar nici macar imbibarea asta totala nu mi-a stricat deliciul unei zile care as putea spune ca a fost cu siguranta super misto. Trei sferturi din coborare am facut-o pe geaca (imaginati-va numai cat de moale era zapada de am putu sa ma dau pe ea fara plastic), iar restul incercand sa nu ma afund prea mult.Cand ne-am intalnit jos toti ( eu eram doar cu tata,iar mama cu frati-miu cu shiurile, respectiv placa), am ajuns toti la concluzia ca ziua a fost nu superba, ci nemaipomenita.OK,recunosc ca sunt un pic cam entuziasmata, dar, credeti-ma, si voi ati fi fost. Asa ca nu mai stati degeaba si dati o fuga pana la Sinaia saptamana asta pana nu se topeste zapada, si distrati-va cum puteti:Cu schiurile, cu placa sau macar cu geaca.:)))

Blanaria,bat-o vina!

In sfarsit, pot sa scriu si eu mai normal si mai usor, ca, deh, in engleza parca tastele astea se cam incurca si uneori iese ceva total opus fata de ceea ce trebuie.Dar hai sa lasam lalaiala.Ideea este ca m-am hotarat sa-mi fac un blog si in romana, ca ala in engleza prea e meditativ, si sa scriu pe aici si alte chestii decat despre acceptarea noastra in societate sau despre alte prostii care se gasesc pe reality does bite part 1.
Dar asta intr-o editie viitoare( parca as fi Fizz-blanarul-apropo a ascultat vreun om inteligent versurile melodiilor lui vreodata?Pt ca eu, intr-un moment de plictiseala maxima in camin, am descoperit ca pe langa alte cateva mel. noi aparute prin calc se afla si doua adevarate capodopere ale acestui geniu muzical.Cum au aparut, am o vaga banuiala, dar asta chiar nu e important acum.Merita uneori sa mai ai si dovezi de prostie la indemana, ca sa-ti aduca aminte sa nu ajungi niciodata in halul ala.Asa, si sa revenim.Deci eram in camin cu una dintre colegele de camera si incepem noi sa analizam(literar, evident) versurile melodiei "Daca nu fizz, atunci cine" si am ramas mai mult decat amuzate.Radeam in hohote si nu ne venea sa credem ce prosii putea sa scoata.Dar faza cea mai tare, pt care a meritat cel mai mult sa-mi zgarii timpanele cu vocea lui de catea in calduri, a fost sfarsitul: niste triluri incantatoare de puradel mort de foame care canta de mama focului prin trenuri, care mi-au facut toata ziua sa para din ce in ce mai buna.Deh, e bine de stiut ca exista oameni mai penibili ca tine)Hai pa!