REA

Sunt rea. Sau cel putin asa trebuie sa fiu daca se intampla ceea ce se intampla. Stii, stai atatia ani cu niste oameni, intr-un fel ajungi sa-i consideri prieteni, mergi la petreceri cu ei si in principiu te intelegi ok cu ei, si apoi iti dai seama ca de fapt lor nu le pasa. Sincera sa fiu, nu-mi dau seama de ce sunt chiar asa de afectata. E drept ca e o chestie nasoala sa ti se intampla asta, dar pana la urma nu este nici prima, probabil nici ultima oara. Pana la urma, chiar prietenele mele cele mai bune s-au dovedit extrem de nepasatoare. Asa ca am ajuns la concluzia ca sunt rea. Da, sunt rea. Si poate merit ceea ce se intampla.

Ei, rahat, a venit si iarna. Si eu care credeam ca poate nu mai vine. Da, da sigur. Ce ma enerveaza chestia asta. Acum 3 luni eram pe plaja si ma faceam neagra (sau macar asa speram) si era o vreme superba si apa calda si limpede si tot ce trebuie, si acum se intuneca la 5 (daca nu cumva e intuneric toata ziua) si e frig si ninge si nu se mai opreste. Acum 3 luni totul era perfect. Acum, imi vine sa urlu de oftica. :(((( Si cel mai nasol lucru este ca trebuie sa ies din casa ca nu mai sunt nici macar la liceu ca sa fie greva acum si sa pot sa stau acasa. Nu, trebuie sa merg la cursuri si lp-uri, si nu am nici un chef. Si a mai fost si greva aia de la metrou si a trebuit sa stau in picioare o ora si jumatate si oricum am intarziat la o ora care nici macar nu s-a facut, pentru ca nesimtitul ala de prof nu ne-a anuntat si a trebuit sa ma scol si devreme si totul a fost degeaba. Bleah. Nu mai suport.

Cat de ciudata e viata asta. Stiti, unori am impresia ca totul este intamplator, ca nu exista nimic de genul soarta sau destin, ca anumite lucruri se intampla asa, pur si simplu, fara vreun rol anume. Alteori, dimpotriva, am impresia ca totul face parte dintr-un plan (de cele mai multe ori cam idiot as putea spune) suprem in care toti avem un rol predestinat si toate actiunile noastre sunt coordonate de scenariul impus inca de la nastere. Inca nu am ajuns la una din cele doua concluzii si sa raman la ea. Ma rog, am aflat ca viata poate intr-adevar sa fie plina de surprize si exact cand nu te astepti sa se intampla ceva, chiar in acel moment se intampla. De fapt cred ca asta este cel mai mare defect al vietii. Ca totul vine atunci cand nu te astepti. Si lucrurile bune si cele rele- unii ar putea spune ca mai ales lucrurile rele, dar nu sunt totusi de-acord cu asta; e drept ca lucrurile rele te fac sa suferi foarte mult, dar pana la urma daca ti s-a ivit o chestie minunata in viata si tu n-ai stiut sau n-ai putut s-o folosesti, lururile sunt uneori chiar mai rele decat daca ar fi fost o porcarie de la inceput. Dar asa e viata. Frumoasa, rea, nu stiu sigur cat sta in privinta noastra sa decidem. Uneori este atat de ciudata incat nu-ti dai seama de ce naiba ti se intampla numai tie toate porcariile din lumea asta. Asa eram eu candva in tren, dupa doua zile la care nici prin gand nu mi-ar fi trecut sa visez. Credeam ca totul este nu ok sau bine, ci extraordinar. Avusesem parte de ceea ce credeam ca nu se va intampla niciodata si credeam mai mult ca oricand ca absolut orice (si mai ales ceea ce voiam eu) se poate intampla. Credeam de asemenea ca nimic nu ar putea sa-mi strice ziua perfecta pe care (intamplator sau nu) o avusesem. Totul imi mersese bine. Eram deci in tren si din cand in cand ma simteam zambind ceva mai idiot. Mi se intampla destul de des totusi chestia asta. Si cand sunt in metrou, imi aduc aminte de tot felul de chestii si zambesc. Uneori imi vine sa rad in hohote. Da, stiu, unii spun ca asta este o dovada de prostie-vorba aia “prostul rade de ce-si aduce aminte”, dar am ajuns la concluzia ca uneori mai bine sa fii prost decat morocanos. Asadar, zambeam si ma gandeam la cat de perfecta fusese ziua aia. Afara treceam pe langa tot felul de cocioabe, mai degraba un fel de ateliere din tabla, scorojite. Ne apropiam de casa si deja ma incerca un sentiment de nerabdare. Nu suport sa merg prea mult cu masina sau cu trenul. De fapt nu prea suport sa stau intr-un singur loc tintuita mult timp. Intotdeauna au fost un chin pentru mine drumurile lungi. Si pentru mine si pentru cei cu care calatoream, pentru care ajunsesem un fel de Donkey din Shrek, ceva de genul “are we there yet”. Dar ziua asta, spre deosebire de altele, era cum am mai spus deosebita.
Afara totul era din ce in ce mai familiar. Imi parea bine ca ajung acasa. Simteam deja amorteala specifica orasului natal, amorteala care imi crea intotdeauna o stare de confort acut. Copacii tot treceau unul cate unul. Si eu ma simteam din ce in ce mai bine si chiar credeam ca, in ciuda a micilor rahaturi care mi s-au intamplat in viata, daca ultimele doua zile au fost posibile, totul poate fi posibil. Inclusiv sa-mi fac ordina in viata si sa inchei capitolele inca neterminate.
Trenul se opri. In sfarsit, eram acasa. Si fericita.

L-am vazut.Si nu la televizor sau in vreun film la cinema sau la calculator.NU.L-am vazut in realitate, la doi pasi de mine.A trecut exact pe langa mine. Inca nu-mi prea vine sa cred. Era intr-adevar putin cam imbatranit si imbracat cam nasol, dar pana la urma era el. Adevaratul.Nu alte copii. El.The one and only ETHAN HAWKE

E clar

Sunt superficiala, prin definitie. Credeam ca pot trece peste anumite lucruri dar chiar nu pot. Sunt unele lucruri in viata pe care trebuie sa nu le incalci niciodata daca tu nu te simti bine. Si desi intr-adevar asta ma poate face superficiala, prefer asta decat sa nu ma simt ok. Recunosc, nu o sa-mi placa niciodata doar sufletul unui om, pentru ca, desi se zice ca numai asta conteaza, eu un cred asta. Un om este si suflet si corp si inteligenta, si, pana la urma, toate astea il alcatuiesc, iar felul in care le foloseste pe fiecare in parte alcatuiesc toate la un loc ceea ce este el intr-adevar. Nu pot ignora fizicul unui om daca pana la urma asta oricum ma da inapoi trei pasi. Si daca asta ma face superficiala,ei bine, asta sunt si intr-un fel as putea sa spun ca sunt destul de mandra, pentru ca nu fac compromisuri pe care oricum nu le-as putea duce pana la capat. Si, din acest punct de vedere, imi place ca sunt superficiala.

One night

"Isi netezi cu grija caietul. Poate ca uneori ii placeau mai mult pregatirile decat actiunea in sine si, de altfel, si in seara asta, ca si in oricare alta seara cand se hotara sa scrie ceva, stia ca si de aceasta data nu va sfarsi nimic. Era pentru a nu stiu cata oara cu pixul in mana. Si stia ca, mai devreme sau mai tarziu, "capodopera" ei va ajunge printre miile hartoage nefolositoare de la ea din camera. Isi intindea degetele de la picioare, si le incorda, lasa muschii sa-si revina apoi o lua de la inceput. Avea o obsesie pentru degetele de la picioare, pentru pozitia lor, care intotdeauna era cat mai incalcita. O mai durea inca piciorul. Nu prea rau, dar se simtea inca un pic de tensiune, de neplacere. Pe cat de mult o duruse, pe atat de fascinant ii paruse felul in care ii reactiona corpul.Il voia si mai umflat si mai vanat, ca sa para ca si ei i se intampla ceva. Stia insa ca totul era doar o prostie. Isi umezi buzele. Ii placea sa si le muste, desi stia ca era un semn de frustrare. Nu se putea abtine insa. Muschii gambei o dureau. Asta se intampla numai cand era foarte obosita. Si-i masa usor pe genunchi, in timp ce se uita prin camera. Peretii erau goi si albi. De 1 an de zile nu mai pusese nimic pe ei. Inainte erau altfel, dar acum doar un dulap si o usa mai pastrau ceva din vechea camera. Acum realiza ca odata cu goliciunea ei, venise si cea a camerei. Isi ura uneori viata, dar apoi in urmatorul moment, regreta ca gandise asa. Intotdeauna gasea motive pentru care sa fie recunoscatoare. Dar avea momente cand isi ura viata. Stia care era marea ei problema si, desi spera sa nu aiba dreptate, era convinsa ca stia si viitorul. Nu era o premonitie, poate doar o intelegere a situatiei ei. Si stia ca pentru unii oameni, viata chiar se intampla sa fie asa cum o simt. Era, evident, mult prea tanara sa nu mai aiba sperante si stia ca e pur si simplu prostesc sa creada asta. Dar intr-un fel ciudat, era multumita. Sau se multumea singura. Spera sa poata crede in optimismul ei, poate pentru un moment credea, dar doar ca atunci cand ii spui unui copil ca Mos CRaciun exista.
Isi intinse picioarele, degetele si se ridica din pat. Se mai uita o data la picioarele ei, stinse lumina, se baga in pat si visa din nou la ceea ce-si dorea. Nu putea sa nu viseze macar. Era inca prea tanara sa renunte si la vise."

Whatever

Ok, ceea ce asteptam probabil intr-un mod inconstient sa se intample s-a intamplat. Si adevarul este ca ma nu ma doare. Deloc. Nici nu prea ma intereseaza, pentru ca am ajuns si eu la o concluzie normala, la care trebuia sa ajung de ceva timp, si anume ca nu are de ce sa ma doara.

American History X

Sunt cateva filme in istoria cinematografiei recente care sunt dupa parerea mea echivalentul reclamelor sociale care par sa razbata din ce in ce mai mult la suprafata in speranta ca vor reusi sa trezeasca oamenii la realitate. Unul dintre aceste filme este fara indoiala AMERICAN HISTORY X. As fi o ipocrita daca as admite ca acest film nu m-a impresionat extraordinar de mult si ca nu m-a pus pe ganduri. Este adevarat ca la noi in tara nu prea exista sau cel putin nu exista intr-un mod evident si ca o adevarata amenintare, skin heads, dar pana la urma nu este vorba in film numai de lupta dintre societatea alba si cea de culoare. Este vorba mai ales de intoleranta fata de ceea ce este diferit la oamenii, fie ca este vorba de culoarea pielli sau religie sau cine stie ce alt criteriu de deosebire sau, as putea spune mai degraba, de discriminare. Toata lumea stie sa dea cel putin un exemplu de discriminare-exterminarea evreilor din cel de-ai oilea razboi mondial. Asta pentru ca fost si probabil va ramane cel mai mare masacru al secolului XX. Sau cel putin cel mai cunoscut si cel mai mediatizat, pentru ca au existat si altele care au fost si vor fi inca ascunse multi ani pentru simplul motiv ca nu exista dovezi. Si ma refer aici la toate deportarile care au avut loc in siberia dupa razboi, cand probabil sute de mii de oameni si-au pierdut viata fara ca lumea sa stie. Dar asta este o alta poveste.
Intoleranta ucide.Da stiu, suna ca un cliseu, dar pana la urma asa este. Ucide nu doar in sensul propriu al cuvantului. Ucide orice vis ar putea avea un om, ucide tot viitorul unui om.In momentul in care alegem sa fim intoleranti, cineva are de suferit. Si poate ca nu realizam in acel moment, dar actele noastre pot sa aiba mare impact asupra celor din jur. Iar respingerea si repulsia pe care o afisam pot sa raneasca mai tare decat am putea crede si poate mai rau decat am vrea. E drept ca toti ne dorim ce este mai bine pantru noi si pentru cei dragi. Dar atunci cand binele nostru il ingradeste pe al celorlalti de multe ori alegem sa fim egoisti. Si poate ca asta este o reactie destul de normala, pentru ca pana la urma nu am scapat cu totul de legea junglei, dar, pe de alta parte, poate ar fi bine pentru noi sa alegem o alta cale prin care sa facem acele compromisuri care ne vor face pana la urma viata mai usoara si poate mai frumoasa. Pentu ca pana la urma am ales sa nu mai traim izolati sau in turme si sa traim toti inrt-o societate in care sa fim egali. Toti. Fara exceptie.

OK

Da, sunt in sfarsit in mult asteptata vacanta, care credeam in timpul sesiunii ca nu mai vine. Bai, cat de grea a putut sa fie sesiunea!!! Ingrozitoare!!! Dar, ca un copil genial ce sunt, am reusit sa-mi iau toate examenele cu note...eh, ce mai conteaza notele, important e ca am luat toate examenele si nu am restante. A trecut si primul an de facultate. Mai am doare hmmmm, 5? Inca 5?! Doamne, cum o sa rezist??? Sa trecem peste acest subiect dureros. deja ma doare capul numai cand ma gandesc la viitor. Partea buna cu viata mea la ora actuala este ca sunt destul de ok, din toate punctele de vedere. Hmmm, sa nu se inteleaga gresit. Nimic nu s-a schimbat. NIMIC. Dar sunt eu mai ok cu mine acum. Mi-am dat seama ca nu are rost sa ma mai chinui cu probleme care pot sa se rezolve oricand si care nu trebuie rezolvate imediat. Asa ca sunt ok. Si simt, in sfarsit, ca e bine sa fii ok si, desi suna ca un cliseu, simt ca de fapt asa sunt eu si asa ar trebui sa fie mereu.

Usa ce da spre cea mai mare gaura neagra a universului - camera mea :) 

My sweet home. 

In sfarsit pot spune ca sunt in sesiune.Wow, ce bafta pe mine.Eh, dar trece si poate bine (sper si ma amagesc eu).Maine incepe bac-ul asa ca tre sa le urez tuturor viitorilor studenti MULTA BAFTA si nici o grija ca trece si trece bine. In alta ordine de idei, mai am ceva poze de pus pe blog si sper ca o sa va placa (evident daca cineva va avea vreodata bunavointa sa citeasca vreuna din prostiile pe care le afisez eu aproape saptamanal pe oricare din cele 3 blog-uri pe care le am-WHATEVER). Me rog,noutati nu am, viata mea e la fel de "buna" ca intotdeauna si ma bucur ca peste 2 sapt o sa fiu si eu in vacanta. YUPEE. Dar lasa ca ma fac eu medic stomatolog (stiu, suna pretentios) si o sa am atatia bani ca o sa-mi cumpar o vacanta doar a mea. doamne ce aberatii scriu!Hai ca mai bine ma opresc

"Shadows
grow so long before my eyes
And they're
moving across the page
Suddenly the day turns into night
Far away from
the city but don't hesitate
'Cause your love just won't wait hey
Ooh
baby I love your way every day
Wanna tell you I love your way every day
Wanna be with you night and day

Moon appears to shine and light the
sky
With the help of some fireflies
I wonder how they have the power
shine shine shine
I can see them under the pines
But don't hesitate
'cause your love won't wait hey
Ooh baby I love your way every day
Wanna
tell you I love your way every day
Wanna be with you night and day uh yeah

But don't hesitate 'cause your love won't wait
I can see the sunset
in your eyes
Brown and grey and blue besides
Clouds are stalking islands
in the sun
Wish I could dry one out of season
But don't hesitate 'cause
your love just won't wait hey
Ooh baby I love your way every day
Wanna
tell you I love your way uuhh
Wanna be with you night and day
Ooh baby I
love your way every day
Wanna tell you I love your way uuhh
Wanna be
with you night and day"

Poate ca nu ar fi trebuit sa ma regasesc chiar atat de mult in cartea asta (oricum nu atat de mult incat sa nu am nici o prietena sau prieten,dar acolo un pic,am si eu probleme oarecum asemanatoare), avand in vedere ca traim intr-o societate, dar pe de alta parte poate ca este mai bine sa stiu ca nu sunt singura care are cateodata probleme. Pana la urma si oamenii care traiesc in padure (metaforic vorbind) sunt la fel ca ceilalati, doar ca ei se pastreaza poate un pic prea mult si, poate, din cand in cand, ar mai trebui sa mai iasa si la suprafata. Pentru ca pana la urma lumea asta nu e chiar atat de rea. Cum imi zicea un prieten aseara, ca nu e plina lumea doar de dobitoci si de tarani. Pe ici, pe colo, mai gaseti si pe cate unul cu care poti sa vb normal. Dar am cam deviat de la subiect. E misto cartea, mie mi-a placut super mult si merita citita. Tipa se pricepe super bine la scris. 

E bine de stiut ca suntem iubite. 

Selma in actiune 

Selma 

Uimitor,am reusit si eu ceva fara ajutor :)

In sfarsit am reusit sa aflu ce tre' sa fac ca sa-mi pun poze pe blog. problema e ca inca nu stiu cum sa-mi pun poza la profil. Ha Ha! Ce retardata sunt cateodata.

Da, imi cam place sa visez peste puterile mele. 

Furia :)))))))))))))

Ok, e foarte placut cand iti dai seama dupa ceva timp,ca sunt unele persoane cu care o sa te intelegi mereu bine si pe care chiar nu poti ramane niciodata suparat. Si e si mai placut cand iti dai seama ca ai parte de o astfel de persoana, care in anumite momente se poate dovedi mai aproape decat orice alt prieten.

what's new?

Hmmm.Pai sa incep evident cu inceputul. Tot weekend-ul trecut am stat si am incercat sa ma fac sa invat la anato pentru o refacere pe care ulterior m-am hotarat sa nu o mai dau si sa intru astfel cu toata materia de pe sem asta in examen. Luni, la chimie, la LP, am dat lucrare pe care desi trebuia sa o fac super ok, nu am facut-o pentru ca profa ne-a mai bagat cateva subiecte in plus si asa am luat 5, lucru care nu este naspa, pentru ca eram printre cei foarte putini care nu au luat absenta si credeti-ma ca asa era mai rau. La anato, n-am facut nimic ca intotdeauna iar ziua s-a incheiat ok cu concertul celor de la Zdob si Zdub. Marti a fost chiar ok. Am luat o alta lucrare la chimie cu o nota cu mult mai mare decat cea asteptata, iar de la anato am plecat. Seara am fost din nou la furat de afise ca asta este mai nou indeletnicirea mea (poate totusi nu ma va prinde politia.Poate). Miercuri, iar plictiseala la scoala. Retardatii de la grupa 5, uimitor,de data asta nu au mai facut nici un fel de show la cito, iar la fizica, profu iar a uitat sa ma strige la prezenta. Sper ca totusi nu are ceva cu mine, de orice fel. Ma rog. Am fost sa mai iau si un cadou pentru una din colegele de camera si ,din nou uimitor, l-am luat in vreo 20 min. Joi, doar sport si multa lalaiala.Ah, am uitat, miercuri am sarbatorit si ziua copilului cu o clatita uriasa pe la 10 seara. Si a venit in sfarsit ziua de vineri cu fratimiu care m-a abandonat in personal si cu singurul 10 din grupa la engleza la examenul oral si probabil singurul pe care profa l-a dat unei fete. Sau poate nu. Ah si cu degrevare de materie la fizio in principiu. Ah, si joi am fost si la IRIS si ma gandeam ca nu mai am la cine sa ma gandesc si m-am cam deprimat. Oana macar avea cui sa-i dea mes. Dar saptamana asta nu a fost naspa deloc, observ eu, avand in vedere si Colosseum-ul pe care l-am consumat si care m-a facut sa ma gandesc numai si numai la mare.

Damn!

I feel like shit.

SCHIMBARI

Dintre toti prietenii mei din orasul meu, numai eu stau la camin. Motivele au fost destule, nu are rost sa le explic. Eu, stiindu-mi foarte bine prietenii (cel putin cele 2 foarte apropiate), credeam ca asa o sa fie pana o sa terminam facultatea.Acum, sa nu se inteleaga ca ele ar fi mai fitoase sau mai stiu eu cum si din cauza asta nu pot sa stea in camin. Nu, pur si simplu nu mi se pareau genul care sa fie potrivite pentru viata de camin, care tre' sa recunoastem ca implica anumite compromisuri dar oarecum si anum te avantaje, care insa nu se potrivesc tuturor. Ei bine, de ceva timp, situatia dadea semne de schimbare, dar, din nou, credeam ca nu o sa schimbe ceva. Dar, surpriza, aseara aflu cu oarece stupoare (scuze, dar daca o sa citesti asta sa nu crezi ca aveam vreo intentie ciudata-pur si simplu nu credeam ca o sa te muti; hope you could understand) ca una din cele doua persoane foarte apropiate mie se muta dintr-un apartament super beton in camin. Motivele nu sunt in nici un caz financiare sau cel putin nu in sensul in care ati putea crede. Ei, tre sa spun ca in acest moment ma simt ceva mai bine ca nu voi mai fii singura care sta la camin, pentru ca intotdeauna m-am simtit cel putin ciudat, avand in vedere si rahatul de camin in care am stat anul asta (desi de la anul o sa stau intr-un camin super beton).Macar acum nu mai sunt singura :))))

Friday, 20th

Mi-este prea sila in acest moment sa mai fiu atenta la ceea ce se intampla in jur (adica la cursul de fizica, la care am ajuns si eu intr-un sfarsit, desi chiar aveam intentia sa nu-mi fac simtita prezenta pana la sfarsitul anului). Ok, hai sa zicem ca "am repetat" ceva-hmm, asta este un cuvant mult prea mare pentru a arata ce am repetat eu de fapt. Ma rog, by gone (ca sa-l parafrazez pe Fish si sa bag si eu un "fish-ism"). Si profu' tot o da inainte cu potentialul lui de actiune, si minutele trec si se apropie lucrarea....da, se apropie momentul mult asteptat al acestei zile minunate de vineri, 20 mai 2005. Ma intreb, de data asta cate o sa nimeresc? 10-11? Hmmm, asta-i o chestiune asupra careia trebuie meditat.
Gata, am dat lucrarea. Ma rog, daca as stii si cate am facut ar fi Ok. Daca as fii macar sigura ca unele le-am facut bine, ar fi si mai bine. Dar, life's a bitch and we all live with it, SO.......concluziile ;e trageti voi.
Ok, mai am de trecut doar de ascultat la anato, cea de-a 3-a proba a minunatei zile de astazi (1-engleza-examen practic-Cum o fi ala?-a 2-a fizica-refacere de lucrare-hmmm, varza poate) si pot pleca linistita acasa, ca oricum nu mai am nici un chef de scoala (nu ca as avea vreodata) si e deja 2 si sunt pe aici de pe la vreo 8:30 si ziua inca nu s-a terminat. Poate pe la 4 scap (cred ca sunt un pic cam optimista; poate pe la 4:30 cel mai devreme). Ramane insa de vazut.
Evident, am plecat de la anato.

Oare?

S-a terminat. Cred. Am avut un sentiment ciudat toata ziua si cred ca asta a insemnat. Era poate timpul sa nu ma mai gandesc la trecut. Era timpul sa scap de o mica problema si cred ca am scapat. Nu a fost frumos, nici memorabil, dar ceva m-a legat. Si poate pana astazi nu am reusit sa ma eliberez. Bla. Nu stiu. Damn it.

bla

Spuneam eu intr-un post mai demult despre "prietenii" mei si atitudinile lor foarte interesante.Ei, asta seara a avut loc un nou episod din serialul nostru preferat-"Fraierele si restul".Detaliile poate le voi da altadata ca acum nu prea am chef.

Back OFF!!!!!!!

Stiti ce urasc eu cel mai mult pe lume? Sa mi se dea sfaturi in privinta vietii mele personale (care, evident nu prea exista, din moment ce toata lumea pare sa aiba cate ceva de spus despre lipsa majora a personajului masculin din viata mea). Si nici nu trebuie sa fie sfaturi, ci numai privirea aia de rahat care ma enerveaza intotdeauna si, bineinteles, fraza, memorabila fraza: "Lasa, ca mai ai timp" (de parca, frate, maine tre' sa ma casatoresc, sa mai fac eventual si vreo 2 plozi etc), sau, si mai rau, intrebarea care ma face sa ma urc pe pereti: "Dar de ce?" Iar eu tre' sa ma chinui sa dau cate un raspuns nu foarte jalnic si in acelasi timp tre' sa-mi pastrez si calmul. Dar care e marea chestie? Ce, crezi ca eu nu stiu ca pe langa restul persoanelor de varsta mea, eu sunt un pic mai ciudata, dar asta nu inseamna ca am neaparat ceva. Nu stiu ce ar vrea sa fac? Sa gasesc un prost care ma scoata din sarite si care nu ma stimuleaza in nici un fel si sa stau cu el, doar asa, ca sa intru si eu in normal. Ei frate, eu nu pot sa fac asta. Recunosc ca am oarece probleme de comunicare, dar nu intotdeauna, pe care incerc sa mi le rezolv cum pot eu mai bine, dar nu vreau nici sa ma agat de primul care vine, fara sa-mi dau seama prea bine ce vrea el de la mine sau pur si simplu asa in general. Nu caut dragostea, caut doar pe cineva cu care sa ma simt bine si cu care sa pot vb. Ei si daca pana acu' n-am gasit nimic, asta e. Poate sunt anormala, dar asta sunt eu. Mi-a trecut pofta de prosti. Am tot alergat dupa unu' tot liceul si, sincer, m-am saturat. Asa ca nu mai vreau sa aud intrebari idioate si fraze rasuflate, nu mai vreau sa vad priviri pline de compatimire (saraca fata, ce are de nu-si gaseste si ea pe nimeni, ca urata nu e si nici proasta) si mai ales, nu mai vreau sfaturi!!!!!!

Blogu' la romani

Cum sunt in vacanta si, bineinteles, ma plictisesc (si cum se zice ca numai oamenii prosti se plictisesc, se pare ca nu prea sunt chiar atat de inteligenta pe cat ma credeam:), m-am gandit sa arunc si eu o privire peste toate blog-urile din categoria ROMANIA. Cum nu ma steptam la ceva super extraordinar, avand ca model blog-ul meu (care devine din ce in ce mai anost), nu pot spune ca am fost dezamagita.E drept ca ma asteptam la mai multe post-uri de citit, dar pana la urma, avand in vedere ca primul meu blog (pe care l-am pierdut, dar n-as putea spune cum si unde; poate are si netul un fel de gaura neagra unde intra toate prostiile) era updatat din an in paste, nu stiu de ce ma mai mir. Eh, per total, exista cateva dragute, care merita citite (probabil acelea in care exista posturi) si unele la care nici nu ai ce sa citesti (si asta nu pentru ca ar fi de proasta calitate, ci pentru ca efectiv nu ai ce sa citesti, pentru ca fie nu exista blog, fie acesta exista, dar nu are nici un post).

Revedere de aur

Astazi m-am intalnit cu o parte din colegele mele de liceu. Nu am fost prea multe (adica nu ne-am adunat toata clasa-da, daca mai are cineva vreun dubiu, am fost intr-o clasa numai de fete si cu un singur baiat, care saracul, prin clasa a 12-a a clacat si s-a transferat, ca, deh, deja incepuse sa stie toate tendintele posibile si imposibile din moda, precum si unde se gaseste cea mai misto, ieftina si buna oja din oras; ma rog, girls' stuff, chestii pe care eu nici acum nu prea le stiu,dar asta e deja alta poveste-ca in vremurile noastre bune cand ni se spunea calugaritele-de ce, nu prea inteleg, ca numai calugarite nu am avut eu in clasa; dar din nou asta este o cu totul alta poveste). Deci, cum spuneam ne-am intalnit, evident pupaturi peste pupaturi, chitaieli, complimente pe care de multe ori nici nu le credem s.a.m.d. Dupa micul ritual de revedere (nu de imperechere), au inceput intrebarile: cum e la tine la fac, iti place, ti-ai facut prieteni si evident, raspunsurile: imi place, e super, imi place la nebunie in Bucuresti bla bla bla. Eu eram deja paralela cu ce vb, ca sa nu mai spun ca ma apucase si un somn si nu mai stiam cum sa scap mai repede ca sa ma duc sa ma culc. Ma rog, intr-un sfarsit vine si randul interogatoriului meu. Evident, cum eu sunt la o facultate care nu are nici o legatura cu facultatile lor si cum ceea ce studiez eu este mult prea morbid pentru ele, dar totodata, extraordinar de fascinant, toata lumea era ochi si urechi la ceea ce spuneam eu. Dupa ce le-am impartasit impresiile mele despre onorabila institutie pe care o mai frecventez, au venit intrebarile penibile: ai facut vreo disectie, ai fost la vreo autopsie si alte rahaturi din astea. Din nou nervii mi-au fost pusi la incercare explicandu-le ca nu fac studentii disectii si alte alea ci ei doar privesc. Vazand insa ca nu e nimic interesant nici pe la mine, si-au pierdut destul de repede interesul si au trecut la alte probleme, mult mai importante evident. Intr-un sfarsit, dupa 2 ore ne despartim si ajung si eu sa ma culc. Dar pe total tre' sa recunosc ca a fost destul de dragut. Mi-am dat seama ca nu prea s-au schimbat, au aceleasi idei, atitudini etc. Si pana la urma, poate nici eu nu m-am schimbat.

Povestiri din "Pucurestiul" de odinioara

Eu nu sunt din Bucuresti si atata timp cat nu am avut nici un fel de relatie foarte apropiata cu acest oras, credeam ca este locul viselor mele (acum de cand imi petrec majoritatea timpului in acest oras, ale carul calitati tre' sa i le recunosc pana si eu, am un sentiment profund de scarba pentru multimea lui de defecte- si nu ma refer doar la taranii-care oricum se gasesc pe toate drumurile-care de-abia asteapta sa treaca cate "o gagica buna" pe langa ei ca sa o intrebe vesnica replica, cu sau fara dezacord-aici are oarecare importanta minimul de educatie pe care acestia il au sau pur si simplu numarul de zile in care au frecventat scoala-care parca umbresc restul lucrurilor nu bune, ci foarte bune pe care le mai are Bucurestiul). Ceea ce mi-a placut cel mai mult la el era faptul ca parea plin de viata pe vremea copilariei-adolescentei mele (o numesc asa pentru ca nu prea stiu practic care se manifesta mai mult la mine: pe de-o parte aveam oarece probleme existentiale care erau legate de a 2-a perioada, dar pe de alta parte, eram naiva ca un copil) si credeam ca si eu tot asa sunt. Ei bine sunt plina de viata, dar nu de astfel de viata. Cred (de fapt sunt sigura) ca eram de fapt foarte plictisita de viata pe care o duceam (care acum imi dau seama ca era destul de misto si pe care o regret aproape in fiecare zi) incat nu vedeam in Bucuresti decat un fel de Eldorado care insa s-a naruit in momentul in care m-am instalat in capitala frumoasei noastre tari.
Mi-aduc aminte din vara de o intamplare foarte amuzanta ce ne-a facut sa inventam "Pucurestiul" care in viziunea noastra era cel mai tare pana venise "Bucurestiul" si i-a luat toata faima. Nu are rost sa explic toata intamplarea, cred ca ajunge sa spun ca implica un betiv, "fetita" lui si trei fete cu un baiat care incercau sa aplaneze pe cat posibil un eventual conflict. In continuare numele de Pucuresti este vehiculat prin grupul nostru si, ma gandeam eu intr-o zi, ca, de fapt, Pucurestiul este petru mine acel Bucuresti din liceu pe care il credeam locul cel mai potrivit pebtru mine din toata tara (acum probabil se intelege de ce ma consideram naiva ca un copil). Pucurestiul, orasul visurilor mele (sau viselor?-cine mai stie care o fi corect).

Momente idioate

Vi s-a intamplat vreodata sa mergeti pe strada si sa zambiti, asa, aparent fara nici un motiv. Ei bine, mie mi s-a intamplat si cred ca cei din jur se si inchinau cand ma vedeau cum arat, ca o retardata care, saraca, nu stie ce face. Dar eu chiar stiam ce fac, si spre deosebire de restul lumii, aveam si de ce sa zambesc. pentru ca in timp ce ma plimbam imi dadeam seama ca am o intreaga viata inainte, o adevarata aventura gata sa ma scape de cotidian in orice clipa. Si mai stiam ca nu trebuie decat sa fac un pas, un singur pas si probabil as fi ajuns cel mai fericit om de pe pamant, fara ca cei din jurul meu sa-si dea seama cat de departe sunt ei de ceea ce am eu. Nu stiu cati oameni se mai uita in jurul lor in ziua de azi. Nu stiu cati isi mai dau seama cat de norocosi sunt doar ca li s-a dat sansa sa traiasca si ca au ajuns ei pe pamant, nu altii care probabil asteapta undeva si randul lor. Ne traim viata fara sa stim de ce, fara sa ne intrebam, avand niste scopuri obscure care n-au nici o legatura cu ceea ce am vrea noi sa facem. Si asta pana la urma nu ar fi un lucru asa de greu de suportat, daca din cand in cand am mai si zambi, daca din cand in cand am incerca sa vedem ce mai e si prin jurul nostru. Dar nu, noi nu putem sa facem asta, ca avem prea multe probleme, prea multe datorii, prea multe obligatii. Si ajungem la o varsta cand ne dam seama ca nu am stiut nici macar cum sa fim fericiti pentru clipa, ca nu am reusit sa ne bucuram si sa savuram atmosfera unui oras dupa ploaie de exemplu. Asa ca (desi suna ca un cliseu)go out there and live just for a second. Ca pana la urma momentele astea idioate fac viata mai usor de suportat :)

Acreala de lamaie

Eu cred ca am niste probleme cu cei din "gasca". Cred ca de cand nu am mai iesit impreuna in oras (proces care era reglat dupa precizia unui ceas elvetian) asa de des, s-a intamplat ceva care mie mi-a scapat pur si simplu si acum parca nimeni nu vrea sa mai pomeneasca de acel "ceva", asa ca eu habar n-am ce s-a intamplat cu ei sau, si mai rau, cu mine. Ideea este ca de fiecare data cand ma mai intalnesc cu ei, au o privire asa de ciudata, ca sa nu mai vb de atitudine, care te face pe loc sa vomiti de scarba. De fapt nici nu stiu de ce ma mit atat, pt ca stiam de foarte mult timp ca lucrurile se vor schimba. Si mai stiam de asemenea ca ei nu sunt chiar atat de devotati (nu ca eu as fi fost vreodata) unei relatii in care vor exista intotdeauna diferente, pentru ca adevarul este ca nu prea avem atat de multe in comun pe cat ar trebui. Ce ne-a legat in liceu a fost mai degraba nevoia de a avea prieteni, sau, ma rog, nevoia de a iesi cu cineva in oras. Acum sa nu se inteleaga ca numai eu am simtit aceasta atitudine. Nu, dimpotriva, probabil si ei o simt din partea mea si a celorlalti cu care nu aveau practic nimic in comun. Pai, poate va veti intreba, care e problema? Am incheiat subtil si fara prea mult scandal sau complicatii niste relatii de care practic nu mai am nevoie decat ocazional si care la nevoie pot fi resuscitate fara prea multa bataie de cap. Ei, da, asa ar trebui sa fie. Dar pana la urma, acestea au fost persoanele cu care din cand in cand ma mai si distram si avem foarte multe amintiri placute impreuna, chiar daca niciodata nu ne-am considerat prieteni la catarama. Si ar fi frumos ca atunci cand ne intalnim sa nu mai afisam o acreala care ar face si o lamaie sa saliveze. Ar fi chiar dragut ca in putinele momente pe care le mai petrecem impreuna, sa nu mai incercam sa ne atacam cu toate prostiile trecute sau prezente. Ar fi foarte interesant sa nu mai parem atat de plictisiti si fortati sa ne petrecem 2 ore alaturi de niste persoane pe care nu prea le suportam, pentru ca pana la urma inca ne mai leaga nevoia, desi mai putin ca altadata, iar atunci cand ne intoarcem toti acasa, nu vom gasi pe altii mai buni decat pe aceeasi dintotdeauna.

Buna ziua, ma numesc Iulia si sunt barfitoare!

Ati observat vreodata cat de repede circula o barfa? Se spune ca gandul circula cel mai repede. Nimic mai neadevarat. Barfa este cel mai rapid "vehicul" de pe pamant. Stiu ca am vazut mai demult un film care se numea chiar asa "Barfa". Interesant filmul. Dar ceea ce mi-a placut cel mai mult la el a fost felul in care observau aia imprastierea unei barfe printr-un campus. Povestea auxiliara, cu fata violata si alte alea, chiar nu prea m-a pasionat, dar partea cu urmaritul traseului unei barfe mi s-a parut super tare. Acum vreo 2 sapt discutam cu frati-miu despre chestia asta si cum eu tocmai aflasem intamplator o barfa tare, el se gandea cum ar fi sa facem si noi acelasi lucru. N-am facut asta, dar astazi am auzit o varianta inflorita si total distorsionata a ceea ce vb noi cu vreo doua sapt in urma. Poate ca ar fi fost interesant sa vedem etapele prin care a trecut mica povestioara (pe care, evident, eu am inceput sa o imprastii prin oras si, credeti-ma ca nu a fost foarte greu: tre' doar sa gasesti persoana cea mai potrivita sa faca mai departe ceea ce ai facut si tu la randul tau; da, am o gura mare, dar nu sunt totusi o javra, adica nu as spune niciodata ceva care ar putea sa raneasca un om; ideea e ca unele chestii sunt foarte amuzante- de genul cine s-a impiedicat si a picat in nu stiu ce groapa- incat si daca ar fi vb despre tine tot ai vrea sa le impartasesti) si cum de ajuns total pe dos fata de ceea ce era la inceput.
Multi vor crede insa ca barfele sunt poate un lucru ingrozitor de josnic. Poate au dreptate, dar pana la urma toata lumea barfeste, involuntar sau nu. Iar baietii care cred ca ei "discuta", ar trebui sa inteleaga ca ceea ce discuta ei depre alte persoane si diversele intamplari din viata lor se numeste tot barfa.
Asa ca pana la urma, nu ma simt chiar atat de vinovata cand transmit la randul meu o anumita "stire". Pt ca "stirea' respectiva, tot ar fi transmisa. De mine sau de vreo alta persoana. Asa ca de ce sa stau eu sa-mi musc limba si sa ma abtin?

Baieti buni

Bai, asta-seara a fost marea premiera pe Pro Tv-primul episod din mult asteptatul "Baieti buni". Ei, tre sa recunosc ca de data asta, astia de la Media Pro au nimerit-o. Evident, nu putem spune ca este o adevarata capodopera, dar, personal, mie mi-a placut si cu siguranta o sa ma mai uit si altadata. Dintre toti actorii, cel mai misto joaca Stefan Banica Junior si, bineinteles, Florin Calinescu, caruia rolul i se potriveste de milioane. Ah, si cum am putut sa-l uit pe Dragos Bucur. De partea cealalta, Cabral insa nu prea m-a impresionat. E un pic cam static si nu cred ca rolul politistului "smooth" i se prea potriveste. Ei, dar pe ansamblul, filmul e chiar misto si merita vazut.

French Connection United Kingdom

Omul modern. Trecand peste toate aberatiile care sunt scrise prin carti de orice gen ( le numesc eu aberatii, pt ca ele sunt cum nu se poate mai adevarate,ba mai mult, verificate prin indelungi cercetari si experimente costisitoare), este cu adevarat o enigma.De ce acum, mai mult ca oricand, avem atat de multe probleme in a ne intelege pe noi in primul rand, pt ca pana la urma, daca reusim sa ne cunoastem macar 1/10 cu adevarat, totul ar fi ok. Si, de fapt, nu e vorba nici de cunoastere, e mai degraba vorba de acceptare a ceea ce suntem.Da, pt ca eu nu stiu nici o persoana care sa fie multumita. Nici macar una. Si poate ca eu, mai mult ca oricine (sau poate ca nu, ca, deh, am voie sa fiu subiectiva si, de ce nu, egoista in ceea ce ma priveste) altcineva, sunt extraordinar de nemultumita. Dar in acelasi timp, exista si o anumita impacare, mai degraba resemnare, care nu stiu cum sa ma explic, dar nu ma indeamna sa incerc sa schimb nimic la viata mea.Ba dimpotriva , devin pe zi ce trece din ce in ce mai "pensionara" ("pensionar" este omul care se babeste de la o varsta frageda, care, desi nu se plictiseste de nimic anume, e mai tot timpul plictisit si care nu mai vede nimic super-extraordinar la viata; unii (daca va citi cineva vreodata asta) veti gandi ca de fapt nu exista nimic super-extraordinar la viata, dar, take a good look around, si veti vedea ca exista; iar daca nu vedeti, too bad, ati ajuns deja pensionari)
In liceu mai aveam sperante.De fapt, nu erau sperante, erau mai degraba vise. Wow, si acum cand mi le amintesc, ma incanta. Pe vremea aia credeam ca totul e posibil. De fapt nici nu stiu cum am ajuns sa afirm ca viitorul nu-mi rezerva nimic extraordinar(da, stiu am o problema cu cliseele verbale) si ca mutatul la Bucuresti nu va aduce nimic nou din punct de vedere personal. Poate ca undeva de-a lungul celor 4 ani de liceu, am avut parte de o dezamagire sau mai multe, care au actionat inconstient asupra mea si m-au facut sa devin o persoana nu pesimista sau realista, ci total lipsita de sperante.Si asta cred ca este cel mai nasol lucru care mi se putea intampla vreodata. Sa nu mai astept nimic de la viitor. Dar cred ca totusi exagerez. Stiti, imi place uneori sa cred despre mine ca sunt o persoana atat de diferita si de speciala de cei din jurul meu, incat de multe ori am impresia ca sunt o imensa gaura neagra (in care intra toate porcariile din lumea asta) numai ca sa fiu diferita prin ceva de cei din jur. Si cum epoca heroine chic mai are inca influente si prin negativism zilele astea poti sa te remarci cel mai usor, oare de ce sa nu le adopt si eu? Dar adevarul este ca, desi sunt oarecum pesimista (cu toate ca mai sus am afirmat altceva) in majoritatea timpului nu-mi pierd totusi speranta. Evident, nu cred ca totul se va rezolva in 5 minute si voi fi cea mai fericita persoana din lume, dar cred ca sunt momente proaste in viata, dar dupa, tre' sa vina si o chestie frumoasa, ca un fel de recompensa, pt care merita sa treci prin rahat. Si de multe ori, rahatul asta chiar te ajuta, pt ca , intr-un fel sau altul, te mobilizeaza (vai ce urasc cuvantul asta-parca e dintr-o reclama sau slogan stupid-BLEAH) si te scapa chiar de el. Ironic,nu?
Ma rog ideea e ca, trecand peste toate problemele noastre(care, evident sunt mai mari decat ale celorlalti, tocmai pt ca sunt ale noastre), putem fi totusi fericiti. Chiar daca totul in jur se prabuseste (iar folosesc stereotipuri), intotdeauna putem gasi o scapare.Sau macar speram intr-o scapare.
In liceu, m-am indragostit de un tip. Era OK,zic eu. Arata bine, era destul de inaccesibil (stiti, in privinta dragostei, eu sunt un pic mai masochista: cu cat tipul e mai inaccesibil sau cu cat este mai probabil ca el sa ma considere o tata proasta, cu atata ma indragostesc mai tare), ce mai, baiatul perfect.PAREA si inteligent. Si am tot dus-o aproape 4 ani de zile cu fazele penibile care (ziceam eu), mi-au distrus demnitatea. Acum nu mai am nici o treaba cu el. Imi dau seama ca nimeni nu ma crede cand spun asta(poate pt ca ar fi a 100-a oara cand o spun), dar pt prima oara, chiar nu mai e asa important sa-i conving pe cei din jur de ceea ce simt, de fapt, de ceea ce nu simt.Faptul ca ei ma cred sau nu, nu schimba cu nimic situatia.
Tre' sa recunosc ca am fost dezamagita de ceea ce s-a intamplat, sau, ma rog, ce nu s-a intamplat, pt ca imi creasem o groaza de scenarii despre noi doi si, evident, nu s-a intamplat nimic.Dar asta nu e important.De ce sriu eu asta, va veti intreba. Pt ca am o problema. Imi fac prea multe planuri si atunci cand nu se intampla, ba mai mult, atunci cand ar putea sa se intample, sunt in dubiu. Ce sa fac? M-am obisnuit sa traiesc intr-o colivie, departe de ceea ce ar putea sa ma raneasca (pt ca “iubirea mea” neimplinita nu m-a ranit atat de tare; a fost, cum spuneam o dovada de masochism, deci, implicit si de placere ciudata) si nu stiu daca as rezista unei relatii adevarate.Mi-e groaza de gandul ca unuia ar putea sa-i placa atat de mult de mine incat sa si vrea mai mult de la mine (si aici,dragii mei,chiar nu ma refeream la sex). Si asa ma cufund zilnic intr-o existenta in care nu las nimic extraordinar sa se intample( pt ca mi-e frica), dar in care visez mereu numai la lucruri extraodinare (pt ca in minte mea sunt in siguranta, nimeni-in afara de mine, bineinteles-nu ma poate rani).Asta inseamna totodata ca sunt poate cea mai lasa persoana din lumea asta, pt ca nu am curajul sa traiesc. Poate. Dar, in acelasi timp, nici nu stiu daca realitatea e chiar atat de misto ca cea din mintea mea. Si poate ca pana la urma, as fi totusi dezamagita. De fapt, chiar am fost dezamagita. Nu stiu daca veti putea intelege ridicolul si absurditatea situatiei cu tipu’ din liceu. Pt ca oricat era el de inaccesibil, cineva mi l-a facut accesibil. Dar nu de tot. De fapt,mi s-a spus ceea ce voiam sa aud, dar in acelasi timp nu voiam sa aflu: ca lui ii place de mine.De ce aceasta atitudine a mea? Pt ca stiam ca , indiferent de pozitia lui, viata mea nu putea sa intre pe un curs normal. Cateodata in viata, am o chestie, unii o numesc intuitie (poate pt ca asa se numeste?), imi dau seama ca in viata mea, lucrurile merg pe un fagas dominat de absurditate. Sau masochism. Din partea mea, din partea lui, nu mai conta. Si asa am ajuns eu dezamagita, si mi-am refulat dezamagirea si am inceput sa visez cu ochii deschisi la lucruri si la oameni care nu au nici o legatura cu mine sau cu viata mea. Asta nu inseamna ca mai sunt dezamagita. Acum nu mai am de ce sa fiu, pt ca nu mai las sa existe nici o sansa sa fiu.
Ok, stiu, e cea mai mare prostie aceasta atutudine a mea, dar deocamdata, nu am intalnit inca (poate pt ca nu am vrut) acea persoana care sa ma scoata din letargia asta existentiala si sa ajung si eu la viata reala. Care, desi, ma amagesc eu ca nu e misto, macar e reala. Nu-mi dau seama acum daca, in afara de reactiile fizice (nu va ganditi la prea multe prostii) pe care le am cand intra unul sau altul in aceeasi incapere cu mine, mai am si vreo reactie sufleteasca. Si chiar nu cred ca mai am. Deci e clar, tre’ sa fac ceva cu mine, ca prea m-am izolat atat de mult incat nu mai simt nimic. Decat placerea de a ma face sa sufar.
Nu stiu daca ati citi “Antichrista” de Amelie Nothomb. Super carte! Ei bine, nu stiu de ce, dar cartea aia mi-a ramas in minte de cand am citit-o. Doua carti am iubit cu adevarat. Asta si “Patul lui Procust”. Ultima pentru ca explica intr-un fel absurditatea tipului din liceu, si prima pt ca ma regaseam in ea. Nu total, e adevarat, dar mare parte din fata sunt si eu. E drept, eu am prieteni, am parinti normali (nu idioti ca ai lui Blanche), dar ceva din singuratatea ei e si a mea. Desi urasc sa fiu singura. Poate pt ca atunci imi dau seama in ce rahat am ajuns. Si urasc sa ma “iluminez”.
Mi s-a spus ca sunt normala. Evident, stiam. Sunt o persoana cat se poate de normala, care insa are un pic deficiente in acomodarea cu persoanele straine. Deficiente care nu sunt chiar atat de grave pe cat cred eu.
Normalitatea insa nu stiu daca si-o doreste cineva. Toti vrem sa fim altfel decat cei din jur, indiferent ce intelegem prin altfel.
Mi s-a mai spus ca nu sunt in stare sa port o conversatie normala cu un baiat. Rectific. Pot sa am o conversatie normala cu un baiat atata timp cat acel baiat nu ma atrage. In momentul in care a aparut o urma de atractie, apare si penibilitatea, pt ca evident trebuie sa-l fac pe respectivul cat mai inaccesibil.
Ma rog, trece si perioada de rahat. Se zice ca toate lucrurile la timpul lor. Dar ce se intampla daca timpul le-acam trecut? Pai, la prima vedere situatia ar fi cam tragica. La prima vedere doar, pentru ca nu vad prea multe “sinucideri” in jurul meu din cauza lipsei. Pe de alta parte insa, nu prea vad la cei din jurul meu nici foarte multa lipsa (nu neaparat de sex). Ma rog, voi ignora ultima propozitie. Cred ca nu toata lumea are “timpul lor” in acelasi timp. Unii sunt mai precoce, altii, dimpotriva, “uita” ca mai trebuie sa faca si altceva in afara de mancat, dormit etc. ”Uita” e un fel de a spune. Poate ca inca nu sunt pregatiti pt ceea ce le rezerva viata. Nu e neaparat un lucru rau, pentru ca sunt sigura ca, desi fac parte din cei intarziati ( nu mintal), o sa am parte candva de ceva frumos. Sau macar sper asta (si uite asa am ajuns sa ma contrazic-parca mai devreme ziceam ca nu mai am sperante?) si cred (sau am nevoie sa cred asta) ca intr-o zi ala care ma va face sa tremur, va tremura si el din cauza mea. Indiferent cat de tarziu va fi asta. Si poate ca de data asta nu voi mai fi masochista.

Sinaia primavara

Nu stiu daca ati fost vreodata la Sinaia,la ski, primavara.E cea mai misto perioada a anului pt ski.E adevarat ca zapada nu e chiar cea din iarna (poate un pic cam moale), dar pe bune ca merita sa inchei sezonul cu o zi la Sinaia. Evident, scriu asta pentru ca am fost si eu astazi pe acolo si era exact vremea care imi place mie pt ski. Intamplator insa, astazi nu am schiat(tre sa recunosc ca eu nu prea am vreo pasiune pentru nici un sport si daca nu am chef sa ma misc si vreau neaparat sa stau degeaba, nici macar vremea perfecta nu ma poate face sa-mi schimb hotararea). Am coborat insa pe jos de la 2000 la 1400 si m-am distrat super bine. Zapada era imensa, mi-a intrat in bocanci, eram fleasca, dar chiar nu-mi era deloc frig. Oricum dupa ce am alunecat si am mai picat si intr-o baltoaca(de 2x-pentru ca eu sunt foarte indemanatica si imediat dupa ce m-a recuperat tata de pe jos, am mai alunecat o data;partea si mai frumoasa e ca nu eram pe zapada, ci pe pamant, care, din pacate pentru mine, era imbibat cu apa)deja nu mai simteam care parte acorpului meu nu facuse inca cunostiinta cu apa. Dar nici macar imbibarea asta totala nu mi-a stricat deliciul unei zile care as putea spune ca a fost cu siguranta super misto. Trei sferturi din coborare am facut-o pe geaca (imaginati-va numai cat de moale era zapada de am putu sa ma dau pe ea fara plastic), iar restul incercand sa nu ma afund prea mult.Cand ne-am intalnit jos toti ( eu eram doar cu tata,iar mama cu frati-miu cu shiurile, respectiv placa), am ajuns toti la concluzia ca ziua a fost nu superba, ci nemaipomenita.OK,recunosc ca sunt un pic cam entuziasmata, dar, credeti-ma, si voi ati fi fost. Asa ca nu mai stati degeaba si dati o fuga pana la Sinaia saptamana asta pana nu se topeste zapada, si distrati-va cum puteti:Cu schiurile, cu placa sau macar cu geaca.:)))

Blanaria,bat-o vina!

In sfarsit, pot sa scriu si eu mai normal si mai usor, ca, deh, in engleza parca tastele astea se cam incurca si uneori iese ceva total opus fata de ceea ce trebuie.Dar hai sa lasam lalaiala.Ideea este ca m-am hotarat sa-mi fac un blog si in romana, ca ala in engleza prea e meditativ, si sa scriu pe aici si alte chestii decat despre acceptarea noastra in societate sau despre alte prostii care se gasesc pe reality does bite part 1.
Dar asta intr-o editie viitoare( parca as fi Fizz-blanarul-apropo a ascultat vreun om inteligent versurile melodiilor lui vreodata?Pt ca eu, intr-un moment de plictiseala maxima in camin, am descoperit ca pe langa alte cateva mel. noi aparute prin calc se afla si doua adevarate capodopere ale acestui geniu muzical.Cum au aparut, am o vaga banuiala, dar asta chiar nu e important acum.Merita uneori sa mai ai si dovezi de prostie la indemana, ca sa-ti aduca aminte sa nu ajungi niciodata in halul ala.Asa, si sa revenim.Deci eram in camin cu una dintre colegele de camera si incepem noi sa analizam(literar, evident) versurile melodiei "Daca nu fizz, atunci cine" si am ramas mai mult decat amuzate.Radeam in hohote si nu ne venea sa credem ce prosii putea sa scoata.Dar faza cea mai tare, pt care a meritat cel mai mult sa-mi zgarii timpanele cu vocea lui de catea in calduri, a fost sfarsitul: niste triluri incantatoare de puradel mort de foame care canta de mama focului prin trenuri, care mi-au facut toata ziua sa para din ce in ce mai buna.Deh, e bine de stiut ca exista oameni mai penibili ca tine)Hai pa!