Da, sigur

Si iata ca ma intorc la inceputuri. ma rog, nu chiar la inceputuri, pt ca asta nu este primul blog, ci la primul site macar. Si nu am nicio idee cat de mica despre mine sau viata mea. E la fel de fapt. Acelasi mare cacat. Un pic mai problematic, dar nu foarte mult. Atat cat sa-mi ocup si eu timpul liber. In rest, nimic nou. Ma doare capul, mi-e relativ rau, dar nu prea pot sa ma plang deocamdata, pentru ca ma facusem bine pana m-am hotarat eu ca e ok daca fac o baie in rau. Din nou, inca o dovada foarte clara a inteligentei mele. Oare cand o sa incep si eu sa gandesc ca lumea? Hmm, probabil niciodata. De fapt am ajuns la concluzia ca ar trebui sa gandesc mai putin. Mult mai putin. Ca prea analizez toate lucrurile. De-aia era bine cand eram bauta, nu stiam prea bine ce sa gandesc si iesea ok, chiar dupa nervi si probleme. Partea proasta e ca a doua zi intotdeauna ma cam chinuiam sa-mi aduc aminte tot ce vb. Macar imi aduceam aminte ce facusem. Si chiar a fost bine. dar apoi m-am trezit si am inceput cu vesnicele mele intrebari. Parca sunt proasta, pe bune. Adica am avut tot ce am vrut de la inceput si apoi am inceput sa vreau si mai mult. Mama, ce haos e in postul asta. Nu se inteleg nimic. Si asat e bine. Pentru ca atat de varza sunt si eu.

Real things

Am o viata plina de surogate. Pentru orice. Pentru lipsa distractiei (care spre deosebire de alte probleme sau lipsuri poate fi foarte usor depasita daca totusi as mai iesi si eu din casa si as mai lasa la o parte lenea), pentru scoala, pentru of-ul meu cel mai mare, pentru toate lucrurile care nu-mi merg bine sau pe care nu le am si imi par ca nu o sa le am niciodata. Am o viata surogat. Uneori am impresia ca nimic sau aproape nimic nu este real. Nu e ceva palpabil, care sa-mi dea sperante, nu e nimic acolo care sa ma trezeasca si sa ma faca sa vad ca nu e totusi asa greu (si stiu ca nu e greu, doar ca eu nu resusesc si sa vad calea aia atat de usoara pentru atatia altii, care mie nu mi se arata, sau poate pur si simplu nu vreau sa o vad). Nimic. Traiesc numai printre fantezii, printre filme idioate de care, desi imi par extrem de ireale si nu numai ca imi par, chiar sunt, nu ma pot desparti, printre vise si planuri care niciodata nu se implinesc si pe care niciodata nu le duc la sfarsit, pentru ca ajung si ele puerile si isi pierd toata importanta initiala. Ma doare inima sa ma vad asa, am impresia uneori ca sunt inchisa intr-un corp care nu vrea sa faca nimic decat sa viseze, ca cineva imi controleaza miscarile si mi le limitteaza si-mi sopteste mereu ca e prea departe, prea riscant, prea greu. Nu mai vreau sa ma simt asa, mi-ar placea sa las de-o parte toate inhibitiile si sa traiesc si eu un pic. Sa ies, sa gasesc acea realitate, pe care prea multi o traiesc, dar nu si eu. Vreau sa fac parte din realitate.

Ganduri de inceput

Rezolutii... la ce or fi bune. Oricum nu le respect niciodata. Orice spun sigur ca o sa fac, ei bine, exact acel lucru nu o sa-l fac cu siguranta. De ce? Ei bine, nici asta nu stiu. Probabil intamplarea face ca nimic din ceea ce-mi doresc sa nu se intample. Nu e neaparata ghinio,n pentru ca de multe ori atunci cand am cu adevarata nevoie de ajutor, am noroc. Asa ca sincera sa fiu nu stiu ce se intampla. Nimic. Probabil asta trebuie sa se intample de fapt. Ma rog, ideea este ca iar mi-am propus ceva imposibil : sa-mi fac ordine in viata. Ce idiotenie! De paraca chiar as putea sa fac asta. Nici nu stiu de ce ma mai chinui si ma strofoc atata cand stiu deja ca nu are nici un rost. Eh, nu se intampla nimic daca speri, nu? Doar o dezamagire in plus. Eh, parca ar fi prima. Nu o sa patesc nimic.