Damn!

I feel like shit.

SCHIMBARI

Dintre toti prietenii mei din orasul meu, numai eu stau la camin. Motivele au fost destule, nu are rost sa le explic. Eu, stiindu-mi foarte bine prietenii (cel putin cele 2 foarte apropiate), credeam ca asa o sa fie pana o sa terminam facultatea.Acum, sa nu se inteleaga ca ele ar fi mai fitoase sau mai stiu eu cum si din cauza asta nu pot sa stea in camin. Nu, pur si simplu nu mi se pareau genul care sa fie potrivite pentru viata de camin, care tre' sa recunoastem ca implica anumite compromisuri dar oarecum si anum te avantaje, care insa nu se potrivesc tuturor. Ei bine, de ceva timp, situatia dadea semne de schimbare, dar, din nou, credeam ca nu o sa schimbe ceva. Dar, surpriza, aseara aflu cu oarece stupoare (scuze, dar daca o sa citesti asta sa nu crezi ca aveam vreo intentie ciudata-pur si simplu nu credeam ca o sa te muti; hope you could understand) ca una din cele doua persoane foarte apropiate mie se muta dintr-un apartament super beton in camin. Motivele nu sunt in nici un caz financiare sau cel putin nu in sensul in care ati putea crede. Ei, tre sa spun ca in acest moment ma simt ceva mai bine ca nu voi mai fii singura care sta la camin, pentru ca intotdeauna m-am simtit cel putin ciudat, avand in vedere si rahatul de camin in care am stat anul asta (desi de la anul o sa stau intr-un camin super beton).Macar acum nu mai sunt singura :))))

Friday, 20th

Mi-este prea sila in acest moment sa mai fiu atenta la ceea ce se intampla in jur (adica la cursul de fizica, la care am ajuns si eu intr-un sfarsit, desi chiar aveam intentia sa nu-mi fac simtita prezenta pana la sfarsitul anului). Ok, hai sa zicem ca "am repetat" ceva-hmm, asta este un cuvant mult prea mare pentru a arata ce am repetat eu de fapt. Ma rog, by gone (ca sa-l parafrazez pe Fish si sa bag si eu un "fish-ism"). Si profu' tot o da inainte cu potentialul lui de actiune, si minutele trec si se apropie lucrarea....da, se apropie momentul mult asteptat al acestei zile minunate de vineri, 20 mai 2005. Ma intreb, de data asta cate o sa nimeresc? 10-11? Hmmm, asta-i o chestiune asupra careia trebuie meditat.
Gata, am dat lucrarea. Ma rog, daca as stii si cate am facut ar fi Ok. Daca as fii macar sigura ca unele le-am facut bine, ar fi si mai bine. Dar, life's a bitch and we all live with it, SO.......concluziile ;e trageti voi.
Ok, mai am de trecut doar de ascultat la anato, cea de-a 3-a proba a minunatei zile de astazi (1-engleza-examen practic-Cum o fi ala?-a 2-a fizica-refacere de lucrare-hmmm, varza poate) si pot pleca linistita acasa, ca oricum nu mai am nici un chef de scoala (nu ca as avea vreodata) si e deja 2 si sunt pe aici de pe la vreo 8:30 si ziua inca nu s-a terminat. Poate pe la 4 scap (cred ca sunt un pic cam optimista; poate pe la 4:30 cel mai devreme). Ramane insa de vazut.
Evident, am plecat de la anato.

Oare?

S-a terminat. Cred. Am avut un sentiment ciudat toata ziua si cred ca asta a insemnat. Era poate timpul sa nu ma mai gandesc la trecut. Era timpul sa scap de o mica problema si cred ca am scapat. Nu a fost frumos, nici memorabil, dar ceva m-a legat. Si poate pana astazi nu am reusit sa ma eliberez. Bla. Nu stiu. Damn it.

bla

Spuneam eu intr-un post mai demult despre "prietenii" mei si atitudinile lor foarte interesante.Ei, asta seara a avut loc un nou episod din serialul nostru preferat-"Fraierele si restul".Detaliile poate le voi da altadata ca acum nu prea am chef.

Back OFF!!!!!!!

Stiti ce urasc eu cel mai mult pe lume? Sa mi se dea sfaturi in privinta vietii mele personale (care, evident nu prea exista, din moment ce toata lumea pare sa aiba cate ceva de spus despre lipsa majora a personajului masculin din viata mea). Si nici nu trebuie sa fie sfaturi, ci numai privirea aia de rahat care ma enerveaza intotdeauna si, bineinteles, fraza, memorabila fraza: "Lasa, ca mai ai timp" (de parca, frate, maine tre' sa ma casatoresc, sa mai fac eventual si vreo 2 plozi etc), sau, si mai rau, intrebarea care ma face sa ma urc pe pereti: "Dar de ce?" Iar eu tre' sa ma chinui sa dau cate un raspuns nu foarte jalnic si in acelasi timp tre' sa-mi pastrez si calmul. Dar care e marea chestie? Ce, crezi ca eu nu stiu ca pe langa restul persoanelor de varsta mea, eu sunt un pic mai ciudata, dar asta nu inseamna ca am neaparat ceva. Nu stiu ce ar vrea sa fac? Sa gasesc un prost care ma scoata din sarite si care nu ma stimuleaza in nici un fel si sa stau cu el, doar asa, ca sa intru si eu in normal. Ei frate, eu nu pot sa fac asta. Recunosc ca am oarece probleme de comunicare, dar nu intotdeauna, pe care incerc sa mi le rezolv cum pot eu mai bine, dar nu vreau nici sa ma agat de primul care vine, fara sa-mi dau seama prea bine ce vrea el de la mine sau pur si simplu asa in general. Nu caut dragostea, caut doar pe cineva cu care sa ma simt bine si cu care sa pot vb. Ei si daca pana acu' n-am gasit nimic, asta e. Poate sunt anormala, dar asta sunt eu. Mi-a trecut pofta de prosti. Am tot alergat dupa unu' tot liceul si, sincer, m-am saturat. Asa ca nu mai vreau sa aud intrebari idioate si fraze rasuflate, nu mai vreau sa vad priviri pline de compatimire (saraca fata, ce are de nu-si gaseste si ea pe nimeni, ca urata nu e si nici proasta) si mai ales, nu mai vreau sfaturi!!!!!!

Blogu' la romani

Cum sunt in vacanta si, bineinteles, ma plictisesc (si cum se zice ca numai oamenii prosti se plictisesc, se pare ca nu prea sunt chiar atat de inteligenta pe cat ma credeam:), m-am gandit sa arunc si eu o privire peste toate blog-urile din categoria ROMANIA. Cum nu ma steptam la ceva super extraordinar, avand ca model blog-ul meu (care devine din ce in ce mai anost), nu pot spune ca am fost dezamagita.E drept ca ma asteptam la mai multe post-uri de citit, dar pana la urma, avand in vedere ca primul meu blog (pe care l-am pierdut, dar n-as putea spune cum si unde; poate are si netul un fel de gaura neagra unde intra toate prostiile) era updatat din an in paste, nu stiu de ce ma mai mir. Eh, per total, exista cateva dragute, care merita citite (probabil acelea in care exista posturi) si unele la care nici nu ai ce sa citesti (si asta nu pentru ca ar fi de proasta calitate, ci pentru ca efectiv nu ai ce sa citesti, pentru ca fie nu exista blog, fie acesta exista, dar nu are nici un post).

Revedere de aur

Astazi m-am intalnit cu o parte din colegele mele de liceu. Nu am fost prea multe (adica nu ne-am adunat toata clasa-da, daca mai are cineva vreun dubiu, am fost intr-o clasa numai de fete si cu un singur baiat, care saracul, prin clasa a 12-a a clacat si s-a transferat, ca, deh, deja incepuse sa stie toate tendintele posibile si imposibile din moda, precum si unde se gaseste cea mai misto, ieftina si buna oja din oras; ma rog, girls' stuff, chestii pe care eu nici acum nu prea le stiu,dar asta e deja alta poveste-ca in vremurile noastre bune cand ni se spunea calugaritele-de ce, nu prea inteleg, ca numai calugarite nu am avut eu in clasa; dar din nou asta este o cu totul alta poveste). Deci, cum spuneam ne-am intalnit, evident pupaturi peste pupaturi, chitaieli, complimente pe care de multe ori nici nu le credem s.a.m.d. Dupa micul ritual de revedere (nu de imperechere), au inceput intrebarile: cum e la tine la fac, iti place, ti-ai facut prieteni si evident, raspunsurile: imi place, e super, imi place la nebunie in Bucuresti bla bla bla. Eu eram deja paralela cu ce vb, ca sa nu mai spun ca ma apucase si un somn si nu mai stiam cum sa scap mai repede ca sa ma duc sa ma culc. Ma rog, intr-un sfarsit vine si randul interogatoriului meu. Evident, cum eu sunt la o facultate care nu are nici o legatura cu facultatile lor si cum ceea ce studiez eu este mult prea morbid pentru ele, dar totodata, extraordinar de fascinant, toata lumea era ochi si urechi la ceea ce spuneam eu. Dupa ce le-am impartasit impresiile mele despre onorabila institutie pe care o mai frecventez, au venit intrebarile penibile: ai facut vreo disectie, ai fost la vreo autopsie si alte rahaturi din astea. Din nou nervii mi-au fost pusi la incercare explicandu-le ca nu fac studentii disectii si alte alea ci ei doar privesc. Vazand insa ca nu e nimic interesant nici pe la mine, si-au pierdut destul de repede interesul si au trecut la alte probleme, mult mai importante evident. Intr-un sfarsit, dupa 2 ore ne despartim si ajung si eu sa ma culc. Dar pe total tre' sa recunosc ca a fost destul de dragut. Mi-am dat seama ca nu prea s-au schimbat, au aceleasi idei, atitudini etc. Si pana la urma, poate nici eu nu m-am schimbat.

Povestiri din "Pucurestiul" de odinioara

Eu nu sunt din Bucuresti si atata timp cat nu am avut nici un fel de relatie foarte apropiata cu acest oras, credeam ca este locul viselor mele (acum de cand imi petrec majoritatea timpului in acest oras, ale carul calitati tre' sa i le recunosc pana si eu, am un sentiment profund de scarba pentru multimea lui de defecte- si nu ma refer doar la taranii-care oricum se gasesc pe toate drumurile-care de-abia asteapta sa treaca cate "o gagica buna" pe langa ei ca sa o intrebe vesnica replica, cu sau fara dezacord-aici are oarecare importanta minimul de educatie pe care acestia il au sau pur si simplu numarul de zile in care au frecventat scoala-care parca umbresc restul lucrurilor nu bune, ci foarte bune pe care le mai are Bucurestiul). Ceea ce mi-a placut cel mai mult la el era faptul ca parea plin de viata pe vremea copilariei-adolescentei mele (o numesc asa pentru ca nu prea stiu practic care se manifesta mai mult la mine: pe de-o parte aveam oarece probleme existentiale care erau legate de a 2-a perioada, dar pe de alta parte, eram naiva ca un copil) si credeam ca si eu tot asa sunt. Ei bine sunt plina de viata, dar nu de astfel de viata. Cred (de fapt sunt sigura) ca eram de fapt foarte plictisita de viata pe care o duceam (care acum imi dau seama ca era destul de misto si pe care o regret aproape in fiecare zi) incat nu vedeam in Bucuresti decat un fel de Eldorado care insa s-a naruit in momentul in care m-am instalat in capitala frumoasei noastre tari.
Mi-aduc aminte din vara de o intamplare foarte amuzanta ce ne-a facut sa inventam "Pucurestiul" care in viziunea noastra era cel mai tare pana venise "Bucurestiul" si i-a luat toata faima. Nu are rost sa explic toata intamplarea, cred ca ajunge sa spun ca implica un betiv, "fetita" lui si trei fete cu un baiat care incercau sa aplaneze pe cat posibil un eventual conflict. In continuare numele de Pucuresti este vehiculat prin grupul nostru si, ma gandeam eu intr-o zi, ca, de fapt, Pucurestiul este petru mine acel Bucuresti din liceu pe care il credeam locul cel mai potrivit pebtru mine din toata tara (acum probabil se intelege de ce ma consideram naiva ca un copil). Pucurestiul, orasul visurilor mele (sau viselor?-cine mai stie care o fi corect).

Momente idioate

Vi s-a intamplat vreodata sa mergeti pe strada si sa zambiti, asa, aparent fara nici un motiv. Ei bine, mie mi s-a intamplat si cred ca cei din jur se si inchinau cand ma vedeau cum arat, ca o retardata care, saraca, nu stie ce face. Dar eu chiar stiam ce fac, si spre deosebire de restul lumii, aveam si de ce sa zambesc. pentru ca in timp ce ma plimbam imi dadeam seama ca am o intreaga viata inainte, o adevarata aventura gata sa ma scape de cotidian in orice clipa. Si mai stiam ca nu trebuie decat sa fac un pas, un singur pas si probabil as fi ajuns cel mai fericit om de pe pamant, fara ca cei din jurul meu sa-si dea seama cat de departe sunt ei de ceea ce am eu. Nu stiu cati oameni se mai uita in jurul lor in ziua de azi. Nu stiu cati isi mai dau seama cat de norocosi sunt doar ca li s-a dat sansa sa traiasca si ca au ajuns ei pe pamant, nu altii care probabil asteapta undeva si randul lor. Ne traim viata fara sa stim de ce, fara sa ne intrebam, avand niste scopuri obscure care n-au nici o legatura cu ceea ce am vrea noi sa facem. Si asta pana la urma nu ar fi un lucru asa de greu de suportat, daca din cand in cand am mai si zambi, daca din cand in cand am incerca sa vedem ce mai e si prin jurul nostru. Dar nu, noi nu putem sa facem asta, ca avem prea multe probleme, prea multe datorii, prea multe obligatii. Si ajungem la o varsta cand ne dam seama ca nu am stiut nici macar cum sa fim fericiti pentru clipa, ca nu am reusit sa ne bucuram si sa savuram atmosfera unui oras dupa ploaie de exemplu. Asa ca (desi suna ca un cliseu)go out there and live just for a second. Ca pana la urma momentele astea idioate fac viata mai usor de suportat :)

Acreala de lamaie

Eu cred ca am niste probleme cu cei din "gasca". Cred ca de cand nu am mai iesit impreuna in oras (proces care era reglat dupa precizia unui ceas elvetian) asa de des, s-a intamplat ceva care mie mi-a scapat pur si simplu si acum parca nimeni nu vrea sa mai pomeneasca de acel "ceva", asa ca eu habar n-am ce s-a intamplat cu ei sau, si mai rau, cu mine. Ideea este ca de fiecare data cand ma mai intalnesc cu ei, au o privire asa de ciudata, ca sa nu mai vb de atitudine, care te face pe loc sa vomiti de scarba. De fapt nici nu stiu de ce ma mit atat, pt ca stiam de foarte mult timp ca lucrurile se vor schimba. Si mai stiam de asemenea ca ei nu sunt chiar atat de devotati (nu ca eu as fi fost vreodata) unei relatii in care vor exista intotdeauna diferente, pentru ca adevarul este ca nu prea avem atat de multe in comun pe cat ar trebui. Ce ne-a legat in liceu a fost mai degraba nevoia de a avea prieteni, sau, ma rog, nevoia de a iesi cu cineva in oras. Acum sa nu se inteleaga ca numai eu am simtit aceasta atitudine. Nu, dimpotriva, probabil si ei o simt din partea mea si a celorlalti cu care nu aveau practic nimic in comun. Pai, poate va veti intreba, care e problema? Am incheiat subtil si fara prea mult scandal sau complicatii niste relatii de care practic nu mai am nevoie decat ocazional si care la nevoie pot fi resuscitate fara prea multa bataie de cap. Ei, da, asa ar trebui sa fie. Dar pana la urma, acestea au fost persoanele cu care din cand in cand ma mai si distram si avem foarte multe amintiri placute impreuna, chiar daca niciodata nu ne-am considerat prieteni la catarama. Si ar fi frumos ca atunci cand ne intalnim sa nu mai afisam o acreala care ar face si o lamaie sa saliveze. Ar fi chiar dragut ca in putinele momente pe care le mai petrecem impreuna, sa nu mai incercam sa ne atacam cu toate prostiile trecute sau prezente. Ar fi foarte interesant sa nu mai parem atat de plictisiti si fortati sa ne petrecem 2 ore alaturi de niste persoane pe care nu prea le suportam, pentru ca pana la urma inca ne mai leaga nevoia, desi mai putin ca altadata, iar atunci cand ne intoarcem toti acasa, nu vom gasi pe altii mai buni decat pe aceeasi dintotdeauna.