French Connection United Kingdom

Omul modern. Trecand peste toate aberatiile care sunt scrise prin carti de orice gen ( le numesc eu aberatii, pt ca ele sunt cum nu se poate mai adevarate,ba mai mult, verificate prin indelungi cercetari si experimente costisitoare), este cu adevarat o enigma.De ce acum, mai mult ca oricand, avem atat de multe probleme in a ne intelege pe noi in primul rand, pt ca pana la urma, daca reusim sa ne cunoastem macar 1/10 cu adevarat, totul ar fi ok. Si, de fapt, nu e vorba nici de cunoastere, e mai degraba vorba de acceptare a ceea ce suntem.Da, pt ca eu nu stiu nici o persoana care sa fie multumita. Nici macar una. Si poate ca eu, mai mult ca oricine (sau poate ca nu, ca, deh, am voie sa fiu subiectiva si, de ce nu, egoista in ceea ce ma priveste) altcineva, sunt extraordinar de nemultumita. Dar in acelasi timp, exista si o anumita impacare, mai degraba resemnare, care nu stiu cum sa ma explic, dar nu ma indeamna sa incerc sa schimb nimic la viata mea.Ba dimpotriva , devin pe zi ce trece din ce in ce mai "pensionara" ("pensionar" este omul care se babeste de la o varsta frageda, care, desi nu se plictiseste de nimic anume, e mai tot timpul plictisit si care nu mai vede nimic super-extraordinar la viata; unii (daca va citi cineva vreodata asta) veti gandi ca de fapt nu exista nimic super-extraordinar la viata, dar, take a good look around, si veti vedea ca exista; iar daca nu vedeti, too bad, ati ajuns deja pensionari)
In liceu mai aveam sperante.De fapt, nu erau sperante, erau mai degraba vise. Wow, si acum cand mi le amintesc, ma incanta. Pe vremea aia credeam ca totul e posibil. De fapt nici nu stiu cum am ajuns sa afirm ca viitorul nu-mi rezerva nimic extraordinar(da, stiu am o problema cu cliseele verbale) si ca mutatul la Bucuresti nu va aduce nimic nou din punct de vedere personal. Poate ca undeva de-a lungul celor 4 ani de liceu, am avut parte de o dezamagire sau mai multe, care au actionat inconstient asupra mea si m-au facut sa devin o persoana nu pesimista sau realista, ci total lipsita de sperante.Si asta cred ca este cel mai nasol lucru care mi se putea intampla vreodata. Sa nu mai astept nimic de la viitor. Dar cred ca totusi exagerez. Stiti, imi place uneori sa cred despre mine ca sunt o persoana atat de diferita si de speciala de cei din jurul meu, incat de multe ori am impresia ca sunt o imensa gaura neagra (in care intra toate porcariile din lumea asta) numai ca sa fiu diferita prin ceva de cei din jur. Si cum epoca heroine chic mai are inca influente si prin negativism zilele astea poti sa te remarci cel mai usor, oare de ce sa nu le adopt si eu? Dar adevarul este ca, desi sunt oarecum pesimista (cu toate ca mai sus am afirmat altceva) in majoritatea timpului nu-mi pierd totusi speranta. Evident, nu cred ca totul se va rezolva in 5 minute si voi fi cea mai fericita persoana din lume, dar cred ca sunt momente proaste in viata, dar dupa, tre' sa vina si o chestie frumoasa, ca un fel de recompensa, pt care merita sa treci prin rahat. Si de multe ori, rahatul asta chiar te ajuta, pt ca , intr-un fel sau altul, te mobilizeaza (vai ce urasc cuvantul asta-parca e dintr-o reclama sau slogan stupid-BLEAH) si te scapa chiar de el. Ironic,nu?
Ma rog ideea e ca, trecand peste toate problemele noastre(care, evident sunt mai mari decat ale celorlalti, tocmai pt ca sunt ale noastre), putem fi totusi fericiti. Chiar daca totul in jur se prabuseste (iar folosesc stereotipuri), intotdeauna putem gasi o scapare.Sau macar speram intr-o scapare.
In liceu, m-am indragostit de un tip. Era OK,zic eu. Arata bine, era destul de inaccesibil (stiti, in privinta dragostei, eu sunt un pic mai masochista: cu cat tipul e mai inaccesibil sau cu cat este mai probabil ca el sa ma considere o tata proasta, cu atata ma indragostesc mai tare), ce mai, baiatul perfect.PAREA si inteligent. Si am tot dus-o aproape 4 ani de zile cu fazele penibile care (ziceam eu), mi-au distrus demnitatea. Acum nu mai am nici o treaba cu el. Imi dau seama ca nimeni nu ma crede cand spun asta(poate pt ca ar fi a 100-a oara cand o spun), dar pt prima oara, chiar nu mai e asa important sa-i conving pe cei din jur de ceea ce simt, de fapt, de ceea ce nu simt.Faptul ca ei ma cred sau nu, nu schimba cu nimic situatia.
Tre' sa recunosc ca am fost dezamagita de ceea ce s-a intamplat, sau, ma rog, ce nu s-a intamplat, pt ca imi creasem o groaza de scenarii despre noi doi si, evident, nu s-a intamplat nimic.Dar asta nu e important.De ce sriu eu asta, va veti intreba. Pt ca am o problema. Imi fac prea multe planuri si atunci cand nu se intampla, ba mai mult, atunci cand ar putea sa se intample, sunt in dubiu. Ce sa fac? M-am obisnuit sa traiesc intr-o colivie, departe de ceea ce ar putea sa ma raneasca (pt ca “iubirea mea” neimplinita nu m-a ranit atat de tare; a fost, cum spuneam o dovada de masochism, deci, implicit si de placere ciudata) si nu stiu daca as rezista unei relatii adevarate.Mi-e groaza de gandul ca unuia ar putea sa-i placa atat de mult de mine incat sa si vrea mai mult de la mine (si aici,dragii mei,chiar nu ma refeream la sex). Si asa ma cufund zilnic intr-o existenta in care nu las nimic extraordinar sa se intample( pt ca mi-e frica), dar in care visez mereu numai la lucruri extraodinare (pt ca in minte mea sunt in siguranta, nimeni-in afara de mine, bineinteles-nu ma poate rani).Asta inseamna totodata ca sunt poate cea mai lasa persoana din lumea asta, pt ca nu am curajul sa traiesc. Poate. Dar, in acelasi timp, nici nu stiu daca realitatea e chiar atat de misto ca cea din mintea mea. Si poate ca pana la urma, as fi totusi dezamagita. De fapt, chiar am fost dezamagita. Nu stiu daca veti putea intelege ridicolul si absurditatea situatiei cu tipu’ din liceu. Pt ca oricat era el de inaccesibil, cineva mi l-a facut accesibil. Dar nu de tot. De fapt,mi s-a spus ceea ce voiam sa aud, dar in acelasi timp nu voiam sa aflu: ca lui ii place de mine.De ce aceasta atitudine a mea? Pt ca stiam ca , indiferent de pozitia lui, viata mea nu putea sa intre pe un curs normal. Cateodata in viata, am o chestie, unii o numesc intuitie (poate pt ca asa se numeste?), imi dau seama ca in viata mea, lucrurile merg pe un fagas dominat de absurditate. Sau masochism. Din partea mea, din partea lui, nu mai conta. Si asa am ajuns eu dezamagita, si mi-am refulat dezamagirea si am inceput sa visez cu ochii deschisi la lucruri si la oameni care nu au nici o legatura cu mine sau cu viata mea. Asta nu inseamna ca mai sunt dezamagita. Acum nu mai am de ce sa fiu, pt ca nu mai las sa existe nici o sansa sa fiu.
Ok, stiu, e cea mai mare prostie aceasta atutudine a mea, dar deocamdata, nu am intalnit inca (poate pt ca nu am vrut) acea persoana care sa ma scoata din letargia asta existentiala si sa ajung si eu la viata reala. Care, desi, ma amagesc eu ca nu e misto, macar e reala. Nu-mi dau seama acum daca, in afara de reactiile fizice (nu va ganditi la prea multe prostii) pe care le am cand intra unul sau altul in aceeasi incapere cu mine, mai am si vreo reactie sufleteasca. Si chiar nu cred ca mai am. Deci e clar, tre’ sa fac ceva cu mine, ca prea m-am izolat atat de mult incat nu mai simt nimic. Decat placerea de a ma face sa sufar.
Nu stiu daca ati citi “Antichrista” de Amelie Nothomb. Super carte! Ei bine, nu stiu de ce, dar cartea aia mi-a ramas in minte de cand am citit-o. Doua carti am iubit cu adevarat. Asta si “Patul lui Procust”. Ultima pentru ca explica intr-un fel absurditatea tipului din liceu, si prima pt ca ma regaseam in ea. Nu total, e adevarat, dar mare parte din fata sunt si eu. E drept, eu am prieteni, am parinti normali (nu idioti ca ai lui Blanche), dar ceva din singuratatea ei e si a mea. Desi urasc sa fiu singura. Poate pt ca atunci imi dau seama in ce rahat am ajuns. Si urasc sa ma “iluminez”.
Mi s-a spus ca sunt normala. Evident, stiam. Sunt o persoana cat se poate de normala, care insa are un pic deficiente in acomodarea cu persoanele straine. Deficiente care nu sunt chiar atat de grave pe cat cred eu.
Normalitatea insa nu stiu daca si-o doreste cineva. Toti vrem sa fim altfel decat cei din jur, indiferent ce intelegem prin altfel.
Mi s-a mai spus ca nu sunt in stare sa port o conversatie normala cu un baiat. Rectific. Pot sa am o conversatie normala cu un baiat atata timp cat acel baiat nu ma atrage. In momentul in care a aparut o urma de atractie, apare si penibilitatea, pt ca evident trebuie sa-l fac pe respectivul cat mai inaccesibil.
Ma rog, trece si perioada de rahat. Se zice ca toate lucrurile la timpul lor. Dar ce se intampla daca timpul le-acam trecut? Pai, la prima vedere situatia ar fi cam tragica. La prima vedere doar, pentru ca nu vad prea multe “sinucideri” in jurul meu din cauza lipsei. Pe de alta parte insa, nu prea vad la cei din jurul meu nici foarte multa lipsa (nu neaparat de sex). Ma rog, voi ignora ultima propozitie. Cred ca nu toata lumea are “timpul lor” in acelasi timp. Unii sunt mai precoce, altii, dimpotriva, “uita” ca mai trebuie sa faca si altceva in afara de mancat, dormit etc. ”Uita” e un fel de a spune. Poate ca inca nu sunt pregatiti pt ceea ce le rezerva viata. Nu e neaparat un lucru rau, pentru ca sunt sigura ca, desi fac parte din cei intarziati ( nu mintal), o sa am parte candva de ceva frumos. Sau macar sper asta (si uite asa am ajuns sa ma contrazic-parca mai devreme ziceam ca nu mai am sperante?) si cred (sau am nevoie sa cred asta) ca intr-o zi ala care ma va face sa tremur, va tremura si el din cauza mea. Indiferent cat de tarziu va fi asta. Si poate ca de data asta nu voi mai fi masochista.